Leapşa nr … (lost count)

(după 3 săptămâni… )

Băiatul ciudat m-a lovit în plină sesiune cu o leapşă şi, dat fiind faptul că nu am mai scris nimic pe blog din cauza LTT-ului (lipsei totale de timp), am acceptat “provocarea”:

Principala trasatura a caracterului meu: dacă i-aş zice trăsătură de personalitate, ar fi mai ok, sensibilitatea.

Calitatea pe care o prefer la un barbat: spiritul de decizie.

Calitatea pe care o prefer la o femeie: comunicarea.

Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: faptul că îi am lângă mine la momentul potrivit.

Principalul meu defect: perfecţionismul.

Ocupatia mea preferata: relaxare prin artă, muzică şi scrieri.

Visul meu de fericire: să-mi pot lua familia, prietenii şi iubitul departe de toate problemele. (will never happen)

Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: să pierd tot ceea ce am sau voi avea. (aici nu e vorba de avere)

Ce-ati vrea sa fiti? enciclopedie umană.

Tara în care-as vrea sa traiesc: Japonia.

(Non)Culoarea preferata: Negrul.

Floarea preferata: Freeeeezie.

Pasarea preferata: Rândunică.

Prozatorii mei preferati: Charriere; Preda; Stoker; Bronte; Dumas; Dickens etc.

Poetii mei preferati: Rainer-Maria Rilke

Eroul meu preferat: (din poveste) Motanul încălţat. (din realitate nu am.)

Eroina mea preferata: Jane Eyre.
Compozitorii preferaţi: Vivaldi (anotimpurile) .

Pictorii preferati: Van Gogh şi Eduard Monet.

Eroii din viata reala: nu există.

Eroinele din istorie: Boadicea; Jeanne D’Arc.

Bautura|mancarea preferată: Rose de Bordeaux | chinese food.

Numele preferat: Rosanne. (francez)

Ce detest cel mai mult: prostia.

Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: tatăl lui Hitler.

Fapta militara pe care-o admir cel mai mult: războaiele de independenţă.

Darul natural pe care-as vrea sa-l am: imunitate ridicată.

Cum as vrea sa mor: în niciun caz singură.

Starea de spirit actuală: oboseală psihică.

Greseli care-mi inspira cea mai multa indulgenta: Psihologul nu dă niciodată sfaturi! (bagă la cap)

Deviza mea: Depăşeşte-ţi condiţia!

Next, leapşa merge la : Oana, Zan, Claudia şi cine mai vrea.

Scrisoare …

Dragul meu,
Am să-ţi spun o poveste despre un el şi o ea.

“O zi ca oricare alta.
Ceasul din camera ei îi indică nervos 3:22. Posibil să se facă 5 dimineaţa până termină ceea ce vrea să scrie. Aşa e ea: când vine vorba de cuvinte scrise unei singure persoane, se împotmoleşte. Poate scrie uşor, simplu pentru un milion de oameni, dar nu poate scrie uşor doar unui singur om. O scrisoare. Cât de greu poate fi? Te aşezi, redactezi frumos negru pe alb, te semnezi şi o trimiţi prin poştă sau email.
El… de nu ar citi-o, i-ar fi atât de simplu. Dar o citeşte. Îi soarbe fiecare cuvânt aşternut pe paginile albe, dimineaţa, în timp ce-şi bea pe fugă cafeaua sau seara, obosit după o zi plină.
A intrat în viaţa ei acum 5 luni ca o rază de lumină. Cinci luni s-au transformat în cinci ani pe nesimţite. Era întuneric şi Ea trăsese şi mai tare cortina. Scena vieţii nu voia să o împartă cu nimeni. Îşi promisese că e mai bine să sufere singură decât să sufere alături de cineva. Mereu fusese cu cineva şi mereu se simţise singură.
Dar el… El a făcut-o să-şi încalce principii şi promisiuni şi să-şi dorească să aibă pe cineva alături, psihic mai ales. A învăţat-o că oamenii nu-şi caută un contrariu alături, ci o asemănare. Două unghiuri complementare: el are grijă de spatele tău, tu ai grijă de al lui. Ea e buza de sus care-i completează lui expresia unui zâmbet sincer. El e mâna care-i strânge pumnul tremurând în palma-i mare. E umbra care o fereşte de soarele agresiv de vară, e haina de blană care-i ascunde trupul firav din calea zăpezii iarna.
Echilibru: nici prea multă lumină, nici prea mult întuneric.
A lăsat-o să îl cunoască, l-a lăsat să o cunoască. Şi-au fost alături unul celuilalt, au luptat cu timp, distanţă, apropiere, încăpăţânare. Au luptat cu ei înşişi. Nu ştiu cine a câştigat, însă s-au câştigat reciproc. Şi-acum el a învăţat-o prost, i-a dăruit cea mai liniştită vacanţă, i-a înseninat cei mai frumoşi ani. A învăţat-o prost pentru că pleacă. O altă aventură: să mai reziste încă pe-atât şi să-şi dorească apropierea la depărtare.
Ea a plâns în braţele lui în fiecare zi inainte de plecare. El e-atât de altruist şi egoist în acelaşi timp: îi oferă totul şi-apoi îi ia totul.
“Oferă-mi tot, până nu mă răzgândesc şi-mi iau jucăriile de iubire şi plec.” El îi oferă tot, dar îi ia jucăriile de iubire şi pleacă, deşi ea nu s-ar fi răzgândit vreodată.
Şi-au promis că nu îşi voi face planuri. Şi datorită lui ea îşi face. Şi datorită ei el îşi face. Învaţă amândoi să trăiască în prezent şi să-şi influenţeze viitorul.
Ea nu a crezut în noroc sau în ghinion, însă acum crede că el deţine cheia: ceea ce îi face îi poate aduce noroc sau ghinion, o poate ridica sau o poate face să decadă.
I-a şoptit că o va învăţa prost şi el tot nu a vrut să-i ofere un zâmbet mai puţin. Sută la sută, Au vrut şi şi-au dăruit.
I-a şoptit că fericirea sută la sută e plictisitoare şi lui i s-a îndeplinit dorinţa: nu vor fi niciodată plictisiţi de la atâta fericire.
A heart that hurts is a heart that works.
Ea suferă. O doare. Iar se va îngropa în muncă, aşteptând trecerea timpului. El va duce povara numărătorii pentru amândoi. El va fi raţional şi realist. Ea va fi visătoare şi ignorantă: a decis să nu-i mai pese de timp. A încetat să numere. S-a limitat în a suferi doar cât să-i amintească mai exact pentru cine păstrează inima.
E-atât de neîndemânatică uneori. Ca şi acum: mai e puţin şi el pleacă de tot. Uşa e aproape în întregime deschisă, taxiul deja claxonează la poartă. Bagajul e aşezat în prag. El stă cu spatele la uşă şi o priveşte. Ea nu scoate un cuvânt. Doar o lacrimă îi curge pe obrazul stâng. Nu schiţează niciun gest. E prea irespirabil aerul despărţirii. Nu e în stare să-i spună nimic, tace, închide ochii şi refuză să vadă realitatea, îşi astupă urechile cu pumnii mici, poate-poate claxoanele chemării de dincolo de prag vor dispărea. E oarbă, mută, surdă. Şi totuşi el o iubeşte chiar şi aşa. O îmbrăţişează, îi deschide ochii, îi prinde pumnii cu palmele calde şi îi aşează la pieptul lui. Îi descătuşează buzele cu un sărut. Acum aude şoaptele lui, îi priveşte ochii, îi simte buzele uscate. Durerea ei loveşte în pieptul lui, iar el încasează fiecare bătaie apăsată spre inimă ca şi cum şi-ar merita pedeapsa.
Ochii ei i se umezesc mai mult, îi curg picături fierbinţi pe obraji. El vine din urmă şi şterge urmele, impurităţile acelea clocotinde de pe chipul nepătat de falsuri al iubitei.
O strânge ultima oară la pieptul ei. Ea oftează, îl cuprinde. Nu ar vrea să-i mai dea drumul. El îşi ridică trupul masiv de care ea s-a lipit. O îndepărtează încet de căldura lui. Ea acceptă într-un final gestul şi se desprinde de bătăile inimii iubitului.
Uşa se crapă şi mai tare, în interior pătrund raze reci de soare, sunete de claxoane. Taxiul galben se zăreşte la poartă, printre crengile copacilor. Treptele se curbează după paşii lui. El ridică bagajul greoi, o sărută pe frunte în fugă şi îi şopteşte: “Pe curând…”
Ea priveşte cum prezentul devine un tablou trist, cum viitorul îi scapă printre degetele firave.”

Noi nu suntem la fel, nu-i aşa?
Aştept răspuns.
Cu drag,
your love

* * * * *
Goodbyes have a different meaning.

Leapşă din nou

Dacă tot m-a rugat într-un comment, ar fi frumos să onorez leapşa Ei (Sere).

1. Numeşte cea mai mare frică a ta.
Deşi uneori simt nevoia să fiu singură, trebuie să recunosc că mă înspăimântă ideea de a fi solitară toată viaţa mea. Aşa că cea mai mare temere dintre ale mele ar fi singurătatea.

2. Idealul tău în viaţa este…?
…să am timp şi răbdare pentru ajunge acolo sus, unde îmi este locul.

3. Dorinţa ta cea mai ascunsă.
Dacă aş spune-o, nu ar mai fi ascunsă şi şi-ar pierde din farmec.

4. O persoană pe care o admiri. De ce?
Orice mamă care se sacrifică pentru copilul ei. Mi se par cel mai adevărat gest de iubire părintească.

5. Cel mai frumos cadou primit vreodată. (de la cine, de ce ţi-a plăcut şi cu ce ocazie?)
Cadouri materiale am primit mereu… Un cadou frumos? Momentele petrecute în Iaşi cu cei mai buni prieteni au fost cadoul de care am avut nevoie în 2009.

Leapşa merge mai departe la… Vlad, Oana, Cătălin şi Teo.

traditional ? comercial

In această minunată seară am decis să nu mă las prostită de “spiritul” sărbătorilor de iarnă şi să-mi ţin gura. Aşa că am ajuns să debitez pe blog considerente personale.
Sărbătorile la români sunt un fel de “ca la noi e peste tot”. S-au asimilat toate unghiurile comerciale, atât de mult încât ajungi să te întrebi oare cum e o sărbătoare tradiţională românească? Şi curios, nimeni nu ştie să-ţi răspundă.
Am să analizez puţin sărbătorile anotimpului rece. Crăciunul nu mi s-a părut atât de comercial şi de fals ca anul acesta. De ce? Pentru că ne place să imităm ca nişte cimpanzei în captivitate comportamentul “celor mari”, comportamentul celor care “ne hrănesc” .
Să presupunem că în povestea noastră România este un cimpanzeu – exemplar pe cale de dispariţie, vânat prin pădurile amazoniene. Deodată cade pradă vânătorilor de pieţe de desfacere şi ajunge să se lase vândut, fiindcă nu are putere să lupte şi nu are încredere în ceea ce este. Îl cumpără o grădină zoologică vestită, plină de vizitatori cu bani, putere, influenţă.
Uniunea Europeană, NATO sunt un fel de zoo pentru noi. Ţărişoara noastră se mulţumeşte cu faptul că nu a fost strivită şi că i s-a permis să existe în continuare, aşa că dă din mâini dacă i se cere, cerşeşte ori mănâncă blând din mâna străinului pentru a impresiona. Se mulţumeşte cu o coajă de banană aruncată din milă. În sufletul ei, se simte ca un cimpanzeu prins în captivitate, fără posibilitatea de a se bucura liber de viaţă. Ştie totuşi că e un exemplar inadaptat politic, economic, social, iar în jungla mare nu ar supravieţui, aşa că decide să rămână în grădina zoologică unde primeşte mâncare şi, de bine, de rău, are un acoperiş deasupra capului. Dansează aşa cum i se dictează, îşi joacă rolul, îşi capătă leafa, recompensa şi o nouă zi s-a sfârşit.
Mi-a plăcut întotdeauna o ţară care îşi respectă valorile, le păstrează şi îşi continuă tradiţia.
A noastră ce face cu tradiţiile ei? Care tradiţii?
În ziua de astăzi se cumpără din mall brazi ecologici, împodobiţi cu o mie de ghirlande aşezate fără simţ estetic, cu câteva globuri cât mai sclipitoare, cu imagini imprimate.
Nu e nimic natural în jurul nostru: de la lumănări din plastic, la “copaci veşnic-verzi” din plastic şi să nu uităm, desigur, de zâmbete reciclabile.
Să vedem puţin situaţia de Crăciun, marea sărbătoare a unui popor presupus creştin-ortodox până-n măduva oaselor: toată lumea pune prin toată casa icoane cu Fecioara şi Pruncul, naşterea lui Iisus Hristos. Românii credincioşi ţin post câteva săptămâni, ca mai apoi să ajungă la spital din cauza excesului de grăsimi, carne de porc, slănină, şorici şi dulciuri.
Mi se par chiar amuzanţi: nu am înţeles niciodată unde e farmecul credinţei în a posti şi a-ţi crea un dezechilibru metabolic timp de “x” săptămâni, ca mai apoi să bagi, efectiv, ca ursul înainte de perioada de hibernare, orice se poate numi aliment.
De Revelion românul nostru bea până când nu mai poate, mănâncă la fel de exagerat, se joacă cu focul – a se înţelege artificii şi petarde – şi din nou ajunge la spital.
Nu-mi place nici febra asta a cadourilor. Cadoul e un simbol, îţi aduce un zâmbet, conservă o amintire. Nu! La românul nostru, cadoul trebuie să fie cât mai scump, mai mare, mai pufos, mai muuult!
E aiurea că s-a pierdut, sub influenţa occidentală, orice strop de naturaleţe al sărbătorilor de iarnă. Cu cât este mai comercial, cu atât este mai “in trend”, cu atât România este mai aproape de UE sau NATO.
Oare nu se prinde nimeni că a-ţi călca în picioare sărbătorile şi tradiţiile, a uita de ele şi a le înlocui cu ceva comercial nu ne va aduce nimic bun?
Îmi place ideea de nou, dar nou nu înseamnă să imiţi ca un cimpanzeu ceea ce-ţi dictează vizitatorii grădinii zoo, ci înseamnă să le arăţi frumuseţile ascunse, unicitatea şi caracterul singular, neimitabil al locului în care te naşti.
Avem Dragobete pe 24 februarie, dar totuşi sărbătorim pe 14 Valentine’s Day. Dacă ieşi pe stradă şi întrebi tinerii, majoritatea nici nu a auzit de Dragobete.
Avem 1-8 martie zilele primăverii, Mărţişorul, dar mai nou e Mother’s Day. Cică ar fi şi-un Father’s Day prin mai, dar nu e ceva “oficial”.
De Paşti vine “iepuraşul”. Poftim? Ce treabă are iepuraşul cu Paştele? Lăsaţi să vină copiii şi să primească ouă roşii şi pască.
Nu ştiu câţi îşi amintesc că pe 24 ianuarie se sărbătoreşte Mica Unire, cea din 1859. Iar pe 9 mai 1878 România şi-a câştigat Independenţa. Pe 10 mai e ziua regelui pe care l-am avut cândva. Pe 1 Decembrie o fi ziua Mondială SIDA, dar la noi e ziua Unirii.
Anul acesta s-a împlinit 20 de ani de la lovitura de stat din 1989. Nu-şi mai aminteşte nimeni de oamenii care au murit pentru ca ţara asta să fie liberă? Şi totuşi România a evadat din turn şi a picat pradă vânătorilor, iar acum cântă şi joacă pentru un blid de atenţie…

Lăsând analiza politico-economică, de ce mi s-a părut Crăciunul din acest an trist? De fapt, de ce urăsc Crăciunul?
Exerciţiu: ia o gură zdravănă de aer, ieşi până afară şi priveşte. Câţi copii se mai dau cu sania, câţi copii mai vin cu colinda sau uratul? Câţi părinţi mai ies la bulgăreală cu cei mici, câţi tineri se mai joacă cu zăpadă, câţi colindători simt cu adevărat ceea ce cântă?
Câţi oameni trăiesc în “spiritul” sărbătorii tradiţionale? Puţini comparativ cu cei care văd doar partea comercială: artişti, vânzători, oameni de afaceri, politicieni, cetăţeni de rând, până şi copii cu pretenţii de cadouri de “ultimă modă” din partea Moşului.

E chiar teribil de amuzant când ceilalţi mă pun la zid pentru simplul fapt că nu simt sărbătoarea, sub pretextul că ei trăiesc în “spiritul” sărbătorilor.
De ce judecăm pe oricine nu corespunde presupusei noastre scale de valori?
Şi de ce un om trebuie să fie ca ceilalţi pentru a se simţi egal? Egalitatea nu vine prin imitaţii ieftine şi replicări nereuşite ale unor modele sociale expirate, ci vine prin acceptarea unicităţii fiecărui individ in parte.
Nu am un final pentru ideile scrise mai sus, însă e doar un conţinut cu gust amar …

* * *
I will never understand!

Iarnă şi copilărie. Magii ascunse în noi

Exerciţiu de memorie, dragii mei.
Iarnă şi copilărie. Magii ascunse în noi – Acesta este “headline”-ul de azi.
Hai să ne amintim de momentele din copilărie, să ne răscolim frumuseţile trecutului nostru şi să vedem cum arăta iarna prin ochii copiilor din noi.
Personal, îmi amintesc că detestam luna noiembrie: era acea lună confuză, între toamnă şi iarnă, cu vânt puternic. Şi, între noi fie vorba, nu am fost niciodată fană căciulă. Detestam faptul că trebuia să mă îmbrac cu haine semi-groase, cu o căciulă imensă pe cap, să-mi feresc fruntea şi urechile de frig.
Însă luna decembrie era preferata mea şi a tuturor copiilor:
* venea iarna, zăpadă din plin;
* venea Moş Nicolae;
* venea vacanţa de iarnă;
* se încheia trimestrul 1 (pentru cei ce facem parte dintre norocoşii care au prins sistemul cu trimestre);
* venea Moş Crăciun;
* împodobeam bradul şi casa era în spirit de sărbătoare;
* mergeam, după caz, cu colinda, cu uratul şi făceam bani pentru ciocolată şi bomboane;
* mama gătea şi experimenta cele mai delicioase prăjituri;
* oamenii păreau mult mai veseli pe stradă, iar casele, dealurile ori munţii acoperiţi de zăpadă îţi dădeau impresia unui tablou rupt din basme;
* făceam îngeraşi de zăpadă, ne bulgăream, ne construiam “turnuri” din gheaţă, mergeam la patinoar seară de seară;
* purtam toţi salopete groase şi impermeabile la săniuş ori când ne dădeam cu sacul pe pârtie;
* aveam bujori în obraji în mod natural;
* scoteam limba şi încercam să mâncăm fulgii de nea;
* eram fericiţi că vin sărbătorile de iarnă şi aveam motive să iubim acest anotimp.

Îmi amintesc de momentul în care venea preotul şi se uita la mine: “Ce mare ai crescut, Roxana!”. De fapt, preotul întotdeauna a fost un mincinos: nu creşteam atât de mare, poate doar 1-2 cm/an.
Apoi, tristeţe mare: se terminau prăjiturile din casă. Deja era semnalul de alarmă că se termină vacanţa şi începe grădiniţa sau şcoala. Tristeţe mare pe sufletul meu, nu mai dormeam până târziu.
Însă momentele în care adormeam sub brad, aşteptându-l pe Moş Crăciun ori cu papucii în braţe, aşteptând să vină Moş Nicolae să-mi aducă ceva bun şi drăguţ sunt de neuitat.

Astăzi mergem pe stradă şi ne scuturăm papucii zgomotos de trotuar, de parcă zăpada ne-ar mânca, ne-ar otrăvi corpul. Nu atingem şi nu simţim răcoarea unui fulg. Închidem ochii atunci când ninge pentru a nu ne intra în ochi zăpadă, de parcă fulgii nu ar fi tot apă, de parcă organismul nostru nu ar avea în el tot apă.
Măştile noastre de lut uscat nu ne permit să zâmbim, nici măcar în timp ce aşteptăm să trecem strada la un semafor. Ne gândim la serviciu, la facultate, la orice altceva decât la un bulgăre de zăpadă sau un joc de iarnă.
Fetele îşi fac obrajii roşii, dar sunt falşi. Nu au culoarea naturală, combinaţia perfectă redată de sângele cald şi pielea moale intrată în reacţie cu fulgii de nea şi vântul din aer.
E un tablou trist, nicidecum rupt din basme. Poate doar din coşmaruri…
Şi te întrebi: “Unde au dispărut oare copiii?”

De aceea, ca viitor psiholog, vă sugerez să nu distrugeţi “vraja” anotimpurilor, dar mai ales a sărbătorilor de iarnă: copiii au nevoie să creadă că moşii există şi că cineva acolo, undeva, ştie tot ceea ce ei vor, că le îndeplineşte orice dorinţă. Iar copiii au multe dorinţe care nu pot fi toate îndeplinite, însă cele mai importante, cele pline de detalii trebuie neapărat respectate.
Copilăria oricărei persoane dintre noi ţine de micile detalii care fac diferenţa.
Fericirea e până la urmă un detaliu de care ţinem cont pe tot parcursul vieţii noastre, de la naştere, până la moarte, pentru că ea ne aduce cu un pas mai aproape de perfecţiune.
Aşa şi copiii: dacă li se dă atenţia necesară în frageda lor copilărie, dacă părintele rupe din timpul lui şi îl dedică studierii detaliilor propriului copil, atunci cu siguranţă copilăria devine amintirea celor mai frumoşi ani, lipsiţi de orice grijă, plini de căldură părintească şi de energie pozitivă.
Poate că trebuie să învăţăm cum să setăm ceasul astfel încât să ticăie mai lent, nu să ne dorim să atingem viteza sunetului.
Mă uit în urmă şi fac o comparaţie: mă apucă dorul de anii ‘93-’97. Perioada asta mi s-a părut cea mai deosebită: grădiniţă şi primul an de şcoală generală.
Între 4 şi 8 ani este cea mai intensă perioadă a copilăriei şi trebuie să te bucuri din plin. Dacă ştii cum să-ţi trăieşti bucuriile atunci sau mai bine spus, dacă mami şi tati ştiu cum să-ţi arate partea frumoasă a acestor ani, atunci te poţi considera un om împlinit la maturitate.
Copilăria şi bucuriile dăruite de fiecare anotimp în parte sunt acele detalii de care fiecare dintre noi avem nevoie. Le-aş numi detalii fără de care nu te poţi lipsi.
Avem magia în noi, soluţia problemelor noastre şi totuşi întoarcem spatele şi refuzăm o viaţă frumoasă şi lipsită de griji pentru copilul din noi şi cel de lângă noi.
Şi-apoi ne plângem că vrem minuni şi nu avem, că vrem o viaţă frumoasă şi viaţa e grea.
Când oare am îmbătrânit atât de mult, încât am uitat complet de copilul din noi?
Şi de când iarna este otrăvitoare?

* * * * *
Vreau să ningă cu zâmbete…

Tablou

Imaginează-ţi:
E seară. Vântul ăsta e atât de tăios şi agresiv, încât până şi crengile care bat abuziv în geam caută adăpost. Ar vrea să le deschizi uşa şi să le inviţi la căldură. Plânge noaptea şi sunetele îngheaţă înspre pădure.
La marginea ei, o casă cu faţadă portocalie întâmpină singurătatea. O lumină pală răzbate prin obloane, strop cu strop, rază cu rază. Zăpada din exteriorul casei străluceşte, de parcă mii de licurici s-au aşezat, în prag de sărbătoare, la o horă şi-acum joacă în jurul adăpostului luminat ca un foc mocnit de tabără .
Lângă casă, o fântână din piatră veche te scoate din monotonia peisajului. Lângă ea, un câine zgribulit îi dă suspicios târcoale.
Undeva, de la intrare, se poate zări prin fereastra mare, o formă de om. E o fată, singură şi tristă.Stă la un birou din lemn masiv şi scrie ceva la lumina chioară a unei veioze – sursa focului în jurul căruia dansau licuricii de zăpadă.
Scrie de atâta vreme, să fi trecut vreo câteva ore bune de când o admiri. Undeva, pe la picioare i s-a adunat un teanc de hârtii mototolite şi pătate de cerneală. D ce scrie? Cui îi scrie? De ce e singură? De ce plânge? De ce nu se mişcă?
Toate sunt întrebări retorice. Ţi le pui singur, fără a şti vreun răspuns. De fapt, ele oricum nu au vreun răspuns. Eşti exterior lumii ei, aşa că tot ce poţi face e să te întrebi “de ce”-uri şi să te frămânţi în van.
Uneori e atâta tensiune în casa părăsită, încât până şi veioza i se mai stinge. Lumina pâlpâie şi se întrerupe constant. Şi totuşi mâna ei scrie chiar şi pe întuneric. Auzi cum rupe filă după filă, cum face un bulgăre de hârtie şi-l aruncă la picioare.
Dacă o strigi, nu îţi răspunde. Dacă o asculţi, nu vorbeşte. Dacă vorbeşti, nu te aude. Dacă te mişti totuşi, se mişcă şi ea. La mimici răspunde prin mimici.
Încerci să-i faci cu mâna şi, dacă te laşi când pe stânga, când pe dreapta, îţi face şi ea înapoi.
Te atrage atât de mult fiinţa asta stranie, cu chip uman, deşi nu-i poţi desluşi detaliile, ci doar ansamblul ei.
Dar hai, trezeşte-te, deja te uiţi de patru ore la tabloul pictorului anonim…

Retoric vorbind…

Am nervi şi mă simt tensionată. Stau în cămin şi, chiar şi aici se vorbeşte despre politică şi alegeri.

Cu ce mă încălzeşte pe mine personal dacă iese Geoană sau Băsescu? Retoric 1.
Oricum ţinta mea este un master în străinătate, cât mai departe de minunata-mi patrie şi sistemul educaţional şi lipsurile lui atât de evidente .

Şi ce dacă iese Băsescu? Retoric 2.
O ducem ca şi până acum: foarte rău.

Şi ce dacă iese Geoană? Retoric 3.
Mai rău decât acum nu o putem duce.

Fraude, corupţie, ceva nou??? Retoric 4.
În final, cui îi pasă de alegeri? Oricine ar câştiga, un lucru e clar: nu câştigăm noi, tinerii.
Îmi vine să îmi lipesc degetele cu superglue de tasta Delete atunci când citesc pe facebook mesaje cu “Revoluţia responsabilă”.

Ce să schimbi? Retoric 5.
Nu poţi revoluţiona un sistem deja “revoluţionat”: democraţia. Trebuie să îl modelezi.
Oricum, astăzi democraţia (demos cratos – puterea poporului) îşi conturează menirea doar la vot: puterea poporului care votează şi alege un preşedinte.

În fine, mi se face silă de tot.
Şi băieţii plâng câteodată, vorba colegei de cameră, fană Holograf.

Azi am chef să ascult orice altceva decât părerile celor din jur.
Am să mă refugiez pentru a scrie poveşti pentru copii, poate le mai îndulcesc viitorii cinci ani din viaţă.

Şi melodia zilei:

* * *
sleeping beauty moments