Sunt demodată!

“E la modă să…”
“E demodat!”
Mereu aud expresiile de mai sus: pe stradă, în staţie etc.
Toate aglomeraţiile urbane vuiesc de indivizi fără personalitate, fără integritate, fără stimă de sine .
Ajung la problema mea: cum ai cataloga o persoană drept demodată? Ori un lucru?
Doar pentru că nu mai e pe placul tău şi nu mai corespunde năzuinţelor tale pur subiective?
Personal sunt o demodată şi mă mândresc cu asta. La ce bun să mă încadrez în tiparul tendinţelor actuale? De ce să pot fi atribuită unui grup, deşi nu-mi doresc să aparţin lui?
Să vorbim puţin despre “ceea ce este la modă” astăzi:

• - e la modă să fii piţipoancă

Prefer să mă abţin de la aşa o modă!

• e la modă să fii prost, să fii ignorant, să nu-ţi pese, să fii egoist

Prefer să fiu deşteaptă. Prefer să-mi pese.

• e la modă să faci parte dintr-un tipar, pe care să-l respecţi cu stricteţe

Mai bine singură împotriva tuturor!

• e la modă lipsa de originalitate, kitch-ul şi imitaţia ieftină

Nu am chef să imit.

• e la modă să faci o facultate care sună bine

Facultatea mea nu sună bine.

• e la modă să te dezbraci de secrete în public

aşa, şi? dacă tu o faci, iar eu nu, cine îţi dă ţie dreptul să mă judeci?

Lumea noastră se modelează după aparenţe. “Nimic nu este ceea ce pare” deja capătă un alt sens, nu credeţi?
Falsitatea asta o impune fiecare din noi prin neacceptarea naturii celuilalt, prin crearea unui model utopic, model construit conform unei liste de atribute pe care noi le acceptăm ca fiind pozitive şi care ne reprezintă interesele.
Ajungem să legăm prietenii numai dacă indivizii coincid cu interesele noastre şi dacă ne pot fi de ajutor.
Unii cred cu vehemenţă în principiul egalizării şi-al uniformizării: să devenim una şi aceeaşi. Dar asta se întâmpla şi în perioada comunistă. Ştim foarte bine că “experimentul” comunismului a demonstrat contrariul: uniformizarea nu înseamnă altceva decât manipularea maselor.
În loc să trăim la mijlocul axei, să fim balansaţi, noi tindem spre limite: + sau - .
Aşa ajungem să catalogăm lumea din jur sub pretext de “prieten” sau “duşman”, “la modă” sau “demodat”, “cool” sau “naşpa”.
E atât de multă lume falsitate şi lipsă de conţinut în acţiunile noastre, încât ajungi să te întrebi dacă mai există sinceritate şi un motiv suficient de bun pentru a exista o continuitate.
Rămân la părerea mea: generaţiile de astăzi se nasc, cresc, trăiesc şi mor în minciună, sub aparenţa unui “val al direcţiei ideale”.

* * *
Sometimes the world seems upside down…

poezie nr.51

Fluture cu aripi injectate

Mă ţii în palmă, fragilă şi măruntă,
De teamă să nu mă striveşti
Şi-mi examinezi aripile plouate.
Atent, la lupă îmi priveşti
Liniile curbe şi petele viu colorate.
Ai vrea să mă colecţionezi,
Însă nu ai curaj să-mi ucizi
Corpul moale cu acul argintiu.
Îţi zâmbesc fictiv din priviri,
Semn că mă poţi străpunge,
Corpu-mi demult e putreziu.
Durerea a-nceput să m-alunge
Şi-n fuga mea spre disperare,
Mi-am fracturat aripile
Prea violent de soare.
Am decăzut necontrolat
Pe marginea unui trotuar,
Iar cel ce m-a iubit mi-a injectat
În vene stropi mari de mortar
Şi-n trup vapori de mercur.
M-am zbătut în braţele-i rigide,
Căci m-a durut şi-am realizat
Că niciodată n-am să pot fi
Ca voi: o făptură de lut.
M-a aruncat în întuneric,
Fiindcă iubirea n-a ţinut.
Şi-acum cu părintească grijă
Străine, mă ţii atent pe mână,
Nu vezi că nu mai pot zbura?
Împunge-mă cu acul şi şterge-mi
Durerea din trupul ce-a fost frumos
Şi frânge-mi aripile colorate
Căci nu mai au niciun folos…

* * *
unfinished… mai trebuie lucrată.

Poezie nr.50

am făcut o numărătoare şi deja s-au strâns vreo 50 de poezii de care mă simt mulţumită.

Promisiuni…

De dragul artei şi al tău,
M-am afundat în compromis
Şi mi-am deschis
Larg uşile.

De dragul clipei şi-al prezentului,
M-am complezat într-un lung vis
Şi ţi-am promis
Prea multe.

Şi mi-ai răspuns, – culmea! –
Fără să-ţi cer nimic în plus
Şi-am privit viaţa în apus,
Apoi am răsărit.

Mi-ai scris în ochi povestea
A două bucăţi de ceară
Ce s-au unit în prag de seară
La foc mocnit.

Te-am privit, şi m-ai privit,
Cum am uitat să mai privim,
Şi te-am strivit, şi m-ai strivit.
Şi-am învăţat să ne iubim…

* * *
Desenul nu e creaţia mea, însă se potriveşte prea bine stării.

Youth without youth

Astăzi am să vorbesc despre filmul ecranizat după romanul lui Mircea Eliade – Tinereţe fără de tinereţe. Am citat sursa de pe Shelfari pentru că m-am săturat de wikipedia şi de toate informaţiile de acolo.

So, Youth without youth este o poveste de dragoste şi dramă despre un profesor român care îşi retrăieşte iubirea din tinereţe, aceeaşi iubire pe care el a ignorat-o. Altfel spus, primeşte o a doua şansă.
Ce mi-au plăcut în film (şi aici o să încerc să nu mă leg de carte, ci de arta cinematografică şi-atât):
* numele româneşti pronunţate în engleză;
* povestea în sine şi felul în care a fost ecranizată;
* derularea evenimentelor;
* actorii care, după părerea mea, au jucat impecabil;
* multe altele pe care vă las să le descoperiţi în film.

Nu aş putea vorbi de părţile mai puţin plăcute, pentru că aş fi destul de exagerat de subiectivă, nu?
Oricum ar fi situaţia, vi-l recomand cu căldură tuturor celor care nu au avut şansă să-l vadă. E un film bun. Din start pentru că are la bază subiectul romanului lui Eliade, iar apoi pentru că F.F. Coppola este excelent regizor. Actorii joacă foarte bine în peliculă, iar povestea este într-adevăr parfumată.
Iar mesajele transmise, mesaje cu subînţeles, sunt acelea că viaţa nu îţi dă o a doua şansă să retrăieşti iubirea. Aşa că trebuie să rupi de la tine, din tine, pentru a face loc şi altora în viaţa ta şi pentru a le dedica timp şi tandreţe.
Există mereu un preţ ridicat dacă dorim să sfidăm legile naturii.
Şi cum Eliade ne-a obişnuit cu stilul lui enciclopedic, dacă nu ai timp să parcurgi cartea sa, poţi şi din film să-i recunoşti stilul. Eu l-am numit un film despre Eliade.

Pauză. Meditaţie

Sunt momente în care fiecare dintre noi ne simţim mulţumiţi şi împăcaţi cu noi înşine, dar sunt şi momente în care te priveşti in oglindă şi iţi vine să spargi acea imperfecţiune. Acea imperfecţiune care iese în evidenţă şi care te macină pe dinăuntru. Vezi bestia din tine, aceeaşi bestie pe care ţi-o ascunzi zilnic cu mare grijă, sub o mască de porţelan.
Azi bestia vrea să iasă la lumină şi să ucidă tot ceea ce este mai pur şi mai natural în tine. Iar tu o laşi, pentru că niciodată, luptând cu tine însăţi nu vei câştiga. Ai pierdut, bestia a câştigat.
Şi începi să răneşti în stânga şi în dreapta. Privirea acidă ucide suflete nevinovate.
“Doamne, cât poţi fi de urâtă!”
“Mi-e silă de tine, mi-e scârbă, îmi provoci greaţă!”
Aşa îţi spui şi spargi cu pumnul oglinda mare agăţată pe perete. Acum ţi-ai mutilat şi degetele mâinii stângi.
Picură lichid roşu pe jos, covorul alb s-a pătat, iar bestia din tine nu ai ucis-o. Ţi-ai ucis doar celălalt “eu”. Te-ai ucis…
Azi bestia a triumfat, ţi-a pătat prezentul şi ţi-a alterat personalitatea. Ai devenit haotică şi ţi-ai pierdut echilibrul. Şi ce-a rămas? A rămas nimicul din tine. O pată de culoare rătăcită în negreala nopţii…

* * *
(monologul Danei… )

O viaţă în anotimpuri

Dacă aş putea să descriu o viaţă perfectă prin prisma unui anotimp, atunci ea s-ar numi primăvară eternă.
De ce am ajuns să-mi doresc să fie primăvară în orice zi? De ce detest toamna, iarna şi vara mai mult ca oricând?
Mereu am căutat acel laitmotiv în scrierile mele, acel raison d’etre în viaţa mea: El şi primăvară.
Mereu m-am amăgit singură că “e aici” atunci când mă ciocneam de ochii unui El prea puţin important. Şi de fiecare dată când l-am părăsit mi-am zis că nu voi avea parte de primăvara vieţii mele.
Toamna mă deprimă şi mă face să scuip acid pe fiecare frunză colorată de rugină. O strivesc in picioare cu o satisfacţie de nedescris. Iar când mă izbeşte vântul rece al serii, blestem fiecare scârţâit sinistru al teilor.
Dimineaţa e prea răcoroasă şi-mi răceşte pe loc cana mare, plină cu cafea fierbinte. Cafeaua rece e insipidă toamna.
Iarna… iarna simt cum îmi îngheaţă raţiunea în mine şi mă transformă într-o creatură rece, fără inimă. Înainte m-aş fi simţit bine, dar de-a lungul anilor mi-am sensibilizat simţurile. Fiecare fulg de nea îmi mai ucide un vis. Fiecare vânt rece îmi ucide zâmbetul. Iarna păşesc cu ochii închişi, pentru că mă orbeşte peisajul aparent pur. Mi se pare atât de fals totul. Realitatea şi mizeria umană e ascunsă în spatele unui peisaj alb complet, îngheţat în timp. Dar ştim cu toţii că timpul nu poate îngheţa.
Vara e mereu exagerată. Prea multă lumină dintr-odată, prea multă căldură, iar mie nu-mi plac lucrurile exagerate. Ploile sunt atât de calde şi amăgitoare, sufocante. Oamenii îşi ascund defectele în spatele unui bronz perfect şi a unui zâmbet prăjit de soare. Am impresia că norii de pe cer se topesc mereu la amiază. De fapt, care nori? Cerul e senin ca lacrima în fiecare zi. Iar când te saturi de atâta amăgire, te trezeşte la realitate o furtună de vară. Nu poate trece neobservată. Îţi lasă cadou fulgere şi tensiune în aer, iar fluviile se umplu până la refuz.
Dar primăvara… Primăvara mea e întotdeauna superbă. Îmi şterge urmele oricărei ierni geroase, mă întâmpină cu miros de frezii şi ghiocei, cu aşternut de verdeaţă, cu susur de izvoare proaspăt dezgheţate. Înfloreşte mai frumos pe an ce trece. Cafeaua are mereu gust dulce de la mierea proaspătă.
Viaţa ca o primăvară eternă nu e inodoră, nici însipidă. Ba, din contră, toate acestea se revarsă în cele mai pline trei luni de viaţă.
Acum mi-aş dori să fie primăvară în jurul meu, primăvară în viaţa mea, dar o am doar în gânduri.
E toamnă pustie şi tristă, banală şi exagerat de colorată. Curând va veni iarna…

* * *
Spring is all I need and you in it…

Calatorie cu peripetii

Datorita ultimelor e-mail-uri primite in ultima perioada de la cativa cititori am decis sa explic in cateva cuvinte de ce nu mai scriu atat de des: n-am timp; n-am mai ajuns in Sage cu laptopul; am decis sa iau o pauza din a mai publica pe blog bucati din “Dana” si povestea ei; nici Dana nu va scrie pe blogul ei o perioada, asa ca ne-am sincronizat.
Am pierdut 4 zile din viata pentru o vizita la Bucuresti care m-a dezgustat total.
M-a sufocat, m-a obosit, m-a dezamagit totul. Singura parte buna a fost ca am petrecut timp mult cu frate-miu si cativa prieteni. Bine, si tipii de la Arhitectura erau foarte draguti, n-am ce zice.

Sa incep cu toate dezamagirile mele:

1. Calatoria sau drumul de 7 ore cu Rapidul – plictisitor, lung, interminabil.
Momente triste: plecarea din Iasi;
Momente amuzante: vitelul nu mai mare decat un caine ciobanesc care alerga dupa tren pe o pajiste;
Momente sadice: tipa de la Medicina din compartiment care ne-a vorbit despre oase, inimi umane, cadavre.
Cunostinte noi asimilate: cadavrele din Bucuresti sunt moi si proaspete, pe cand cele din Iasi sunt maronii. Achizitionarea unui cadavru costa 20-30 RON. Studentii de la Medicina isi tin oase umane sub pat si ar dori sa-si cumpere o inima de om pentru a invata mai bine pe ea.

2. Sosirea in Gare du Nord – tarziu, praf, aglomeratie, dureri de cap.
Momente triste: cersetorii din gara;
Momente amuzante: calatoria de 6 statii cu metroul si toate fetele de oameni obositi ;
Momente sadice: niciunul.

3. Ziua de sambata – interminabila, coplesitoare etc.
Momente triste: trezitul de dimineata;
Momente amuzante: taximetristul anti-moldovean, grasii din metrou, shawormeristii, pitipoancele de Bucharest si cocalarii veseli;
Momente sadice: farmacista care ne baga pe gat nu stiu ce reducere.

4. Ziua de duminica – cea mai activa zi.
Momente triste: mirosul de alcoolist din lift;
Momente amuzante: 3 retardati in metrou care s-au ciocnit cu tehnologia isi exprima in public starea de “mare-i fu mirarea”, in timp ce rad tamp la reclamele vizionate pe Orange World. M-a pufnit rasul ca niciodata, imaginandu-mi 3 cocosati in varianta Notre Dame de Bucuresti, in metroul spre Piata Unirii, cu un IQ mai mic decat numarul firelor de par de pe chelia unui om; telefonul unui fost coleg de liceu;
Momente sadice: niciunul.

5. Ziua de luni – just another fucked up Monday.
Momente triste: bucurestenii care nu inteleg ca Bucovina nu este tot una cu Moldova, la fel cum Oltenia nu este tot una cu Muntenia.
Momente amuzante: ratacirea mea prin metrou, mersul de 1 statie in format conserva; intalnirea cu Iulia, turul facultatii de Arhitectura, colegul ei caruia nu-i venea sa creada ca nu am accent moldovean; intalnirea cu Ana; discutia cu cativa reprezentanti ai universitatilor la QS World Grad School Tour;
Momente sadice: incercarea de a lega o discutie cu o gasca de original freaky geeks la Intercontinental, in timp ce asteptam inceperea evenimentului.

6. Seara/noaptea de luni – prea lunga si populata pentru nervii si oboseala mea.
Momente triste: despartirea de frate-miu si vorbele lui “tu pleci, eu raman”;
Momente amuzante: calatoria de 7 ore cu prea credincioasa mahala de Bucuresti care venise la Sfanta Paraschiva; femeia de 50 de ani care i se adresa celeilalte in varsta de 60 cu “vai, fata!” ;
Momente sadice: niciunul.

Momentan ploua urat in Iasi, pana si Copoul s-a inundat de apa. Numai bine, tura asta le va sta pelerinilor in gat sarbatoarea. Cei care au profitat exagerat au fost taximetristii care, dupa ce ca iti baga la 6 dimineata tarif de noapte, te trezesti ca ai si “tarif de Sfanta Paraschiva” si iti ia cu 20 lei mai mult decat in mod normal de la gara pana la Gaudeamus.
Bine ca s-a terminat, nu imi mai trebuie nimic.
Macar ziua de azi a fost frumoasa. M-au trezit ciocaneli in usa. Un mos simpatic mi-a dat sa semnez de primire si mi-a lasat un cos mare cu frezii si un biletel, toate venind din partea prietenului meu.
It’s good to be loved. See details below.

* * *
Thank you for being there for me.