Eroina din viata mea: Mama

Sunt momente când ai atâtea de spus şi atât de puţin timp la dispoziţie, încât singura modalitate prin care să acoperi măcar o parte dintre multele cuvinte pe care vrei să i le adresezi celei ce ţi-a dat viaţă este să scrii. Pentru tine, pentru ea, pentru relaţia copil-părinte

Niciodată nu reuşesc să îi mulţumesc mamei mele aşa cum cred că ar trebui mulţumit unui părinte. De ziua ei o sun şi îi urez „La mulţi ani!”, dar până să mai adaug ceva, discuţia ia o altă direcţie: „Ce faci? Eşti bine? Cum e la Bucureşti? Ţi-ai făcut glicemia?”. Şi de fiecare dată se strâng în mintea şi inima mea şi mai multe cuvinte cărora nu le pot da glas. Pentru că oricât aş încerca, mama nu este defel egoistă, aşa că până la urmă discuţia rămâne tot la subiectul „ce face fata mea”. 

Mama e eroina din viaţa mea. Poate mulţi dintre voi vă regăsiţi, dar nimeni nu se regăseşte mai mult decât eu însămi. Trecem peste faptul că 9 luni m-a suportat şi m-a purtat ca într-un puf, înainte să ajung pe lumea asta şi să capăt o identitate recunoscută de societate. Îmi mai povesteşte uneori. Presimt că îi era rău în timpul sarcinii. La cum mă ştiu, sunt sigură că nu am fost un copil uşor de adus pe lume. 

newborn(Image Source: Pinterest.com)

În copilărie mi s-a dezvoltat şi mai mult partea de copil dificil, „căpos”, cum s-ar zice. Am fost mereu sensibilă, poate prea sensibilă şi în cele mai frecvente cazuri, sensibilitatea era clar nejustificată. Până pe la 2-3 ani, de fiecare dată când auzeam vocea tatălui meu, începeam să plâng. Mă deranja timbrul, probabil. Drept „răzbunare” pentru vocea puternică a tatălui meu, om la aproape 40 de ani pe vremea aceea, am decis să îi fac zile fripte fratelui meu. Era de ajuns să pună un deget pe mine sau să îmi spună ceva, că imediat fugeam la mama şi la tata. Evident, fratele meu era „tras” la răspundere, pe motivul „eşti mai mare, ai grijă de ea, e mică, nu ştie”. Pentru că am fost o soră „răzbunătoare” şi un copil alintat, cu toane, cu mofturi, cineva sau ceva a decis ca organismul meu să devină şi el sensibil. Aşa că de la 4 ani până pe la aproape 6 ani am răcit în continuu. Nu răceli uşoare, ci viroze urâte pentru începutul anilor ’90. Medicii nu ştiau ce să îmi dea, aşa că au pompat nişte medicamente franţuzeşti în mine. Care evident au dat „fail”. Şi a trebuit să fac penicilină la greu. 

În tot acest timp, mama m-a ţinut de mână. La fiecare injecţie pe care asistenta-monstru o aplica fără milă în şoldurile unui copil de 4 – 5 ani, mama a fost acolo. Nu s-a clintit niciodată, oricât de tare aş fi plâns, oricât aş fi urlat, oricât aş fi urât-o pe asistenta-monstru. Mama a fost acolo, lângă mine, ţinându-mă de mână. Tata, neinspirat, a decis să se „ascundă” de ţipetele mele din casă la parter. Spun neinspirat pentru că a ajuns în camera unde sunetul se propagă cel mai bine din casă şi unde se aude foarte bine datorită ţevilor de încălzire. Deci a fost şi el martor, nu în mod voit. Asta e oricum, ceva mic pe lângă ce a urmat. Pentru că în România anilor ’90, nu pot spune că existau foarte mulţi medici buni. Cel puţin nu în Bucovina, îi numărai pe degetul de la o mână (ca să înţelegeţi unde bat). 

Pompând penicilină în fundul meu pe motiv că pot dezvolta o pneumonie care mi-ar face mai mult rău la maturitate şi având genetic slăbit pancreasul, din motive de diabet în familie (bunicul, mai târziu tata), evident că trebuia să mă alătur şi eu şi să-mi primesc „moştenirea” de familie. Aşa că de pe la aproape 6 ani, mama a avut şi mai mult de tras cu mine, pentru că m-am îmbolnăvit de diabet. Pe vremea aia, în ’94, nu prea se ştia ce e ăla diabet la copii. Erau câteva cazuri de diabet la adulţi, dar la copii foarte rar. 

Mama e o fire foarte puternică. Înainte să se închidă toată industria, era inginer geolog. Cobora în subteran, la zeci de metri adâncime, căuta roci, le analiza. Colecţiona şi flori de mină, şi fosile transformate în piatră. Îi plăcea ce făcea. Apoi am venit eu pe lume şi deja curajul ei de a se aventura în subteran a scăzut semnificativ. Pentru că nu existau măsuri de siguranţă. Până acum, în punctul acesta al poveştii, mama a fost eroina primilor 6 ani din viaţa mea. După care a devenit si mai mult de atât, dar iarăşi nu am cuvinte pentru a explica… 

Mama a stat cu mine o lună în spital, atunci când medicii mi-au descoperit diabetul. A avut grijă de mine, a avut grijă ca asistentele să mă trateze tot timpul bine, a avut grijă ca doctorii să se poarte frumos cu mine, a avut grijă să nu-mi lipsească nimic, deşi eram în spital şi casa era la 80 de km depărtare. A învăţat tot ce se putea despre diabet, a învăţat să folosească aparatele de glicemie, a învăţat să estimeze glicemia citind culorile bandeletelor. A învăţa să îmi facă injecţiile zilnice, să depisteze în somn când îmi era rău sau când îmi scădea glicemia (adică nivelul de glucoză din sânge). A învăţat să gătească dulciuri cu mai puţin zahăr, mâncare dietetică, mâncare de regim. Abia undeva pe la 13-14 ani am reuşit să o fugăresc din camera mea, dormea cu mine în fiecare noapte, atât de speriată era. A vrut la un moment dat să renunţe la serviciu pentru a sta doar cu mine. A făcut bine că a continuat totuşi să meargă zilnic la serviciu, pentru că am învăţat să mă descurc singură. Şi tata a fost oricum acasă, a avut şi el grijă. 

Mama a stat cu mine în salvare în clasa a 6a când nu mai aveam mult şi intram în comă. Tot drumul, timp de o oră şi ceva, a vorbit cu mine şi mi-a povestit despre cele mai interesante lucruri, numai să ţin ochii deschişi. Mi-a repovestit şi o parte din „Dumbrava Minunată” pe care adesea mi-o citea în copilărie. Mama a venit în anul 3 de facultate 300 de km cu trenul, la Iaşi, pentru că la fel, am dat-o în bară. După 14 perfuzii eram ca nouă.

Mama a suportat ca o eroină faptul că timp de mai multe săptămâni, la 18 ani, am plecat într-un Eurotrip. Mi-a spus zilele trecute, după aproape 6 ani, că i-a fost foarte greu să nu mă poată suna zilnic, să nu ştie unde sunt şi ce fac. Mama m-a luat în liceu aproape în fiecare lună la cumpărături. Cum primea ceva în plus la salariu, un bonus, cum mă lua de mână: „Hai să ne uităm la haine”. M-a suportat venind acasă cu unghii negre, machiată din cap până în picioare, numai în negru sau în culori „întunecate”, cu zeci de ţinte, cercei. Tot mama a fost cea care la un moment dat mă ameninţa că dacă nu-mi cumpăr o pată de culoare în dulap, îmi cumpără ea costume roz o(. .)^ şi tot ea m-a învăţat să am grijă de mine, ca femeie. Mi-a dat mereu bani să îmi iau cele mai scumpe machiaje, pe motiv că dacă tot nu mă poate opri în a mă machia, măcar să fie de calitate, să nu-mi stric tenul. Tot ea m-a vopsit în liceu, m-a dus la coafor, m-a învăţat cum să-mi fac manichiura şi pedichiura.

Tot mama m-a învăţat să merg pe tocuri, să am simţ estetic. M-a lăsat să fac balet şi gimnastică, m-a lăsat să joc baschet, volei şi fotbal, chiar dacă veneam acasă prăfuită, cu încheieturi vineţii şi cu genunchi sângerând. A fost tare bucuroasă când mă vedea cu bicicleta pe dealuri (mă pasiona mountain biking-ul pe vremea aia), cu rolele pe stradă (chiar dacă trebuia să mă dau pe strada principală pentru că parcurile erau varză). Era mândră de mine şi îmi punea cu atenţie pacheţel şi bani de buzunar când mergeam în drumeţii, concursuri de şah, excursii de o zi. Nu mi-a făcut observaţie că stau prea mult „pe net”, deşi într-un fel asta se întâmpla încă din clasa a 5a, din „era dial-up”. 

Mama ştia când chiuleam de la liceu, în ce baruri mergeam. Nici când aveam prea multe absenţe nu îmi scotea ochii. Ştia că sunt cea mai bună din clasă la învăţătură, că mă duce capul, că merg la destule olimpiade anual şi că mă descurc eu singură cu profesorii, nu are rost să intervină şi ea. În liceu, îmi cunoştea grupul de prieteni şi nu o deranja faptul că cei mai buni prieteni ai mei erau băieţi sau că nu prea aveam fete cu care să ies în oraş. Mă lăsa la discotecă, la rocotecă, la revelioane pe la cabane, majorate şi zile de naştere. Vara mai plecam „de nebună” cu prietenii pe Rarău şi nici atunci nu se împotrivea.

Nu mi-a cunoscut niciodată „prietenul”, dar întotdeauna îi mai arătam pe stradă, în liceu, pe unul – altul cu care am ieşit la un „date”. Împreună cu tata, mi-a făcut cel mai tare majorat. Şi mai important, nu au stat pe capul meu. Doar au plătit cabana, au adus tot ce era de adus, mi-au adus pe rând prietenii şi au plecat. S-au întors după 2 zile să ne culeagă înapoi în oraş. Mereu a păstrat subtilitatea în subiectele ce ţineau de viaţa mea intimă şi asta am apreciat. Râdea când îi spuneam că mi-e poftă de ceva prăjitură: „Eşti în pofte?”. „Nu, mama, nu sunt însărcinată. Şi da, m-am protejat”. A înghiţit cu greu plecările mele de 1 mai în Vamă, dar a înţeles că am nevoie de detaşare şi de ceva timp petrecut la mare, în crâşme, cu prietenii. 

În facultate, îmi trimitea mereu nişte bani în plus. Nu am ştiut niciodată pentru ce erau: pentru chestii feminine, pentru protecţie. Habar nu am, dar mereu aveam pe card 100ron în plus de la ea. Atunci când avea timp şi putere, îmi făcea nişte pachete gigant pentru toată camera de cămin. Într-un fel, am simţit că niciodată nu mi-a trimis ceva doar mie, mereu mă întreba ce vor fetele din cameră, ce vor băieţii mei din Iaşi. I-am povestit pe rând despre prietenii pe care mi i-am făcut la facultate. Cred că a plâns mult după ce am plecat şi eu de acasă. Tata îmi spune că uneori o mai găsea în camera mea uitându-se la cutia muzicală de pe perete şi la jucăriile agăţate pe toţi pereţii. 

Niciodată nu mi-a făcut capul calendar pentru notele din facultate, spre deosebire de tata care voia să fiu în primii 10 din an. Mama a înţeles că nu vreau să mă angajez undeva, că vreau să încerc să mă ridic prin propriile puteri, că vreau să încerc să fiu freelancer, propriul meu şef şi să nu depind de alţii. Şi mai mult, la un moment dat a lucrat împreună cu mine şi cu fratele meu la un proiect pentru un client, pe vremea când eram la inceputurile freelancingului. Aşa a înţeles de ce eu am ales să fac asta. 

A înţeles că notele din facultate, deşi nu super strălucite, dar destul de ok cât să mă menţină la buget, au fost mereu irelevante pentru mine. A înţeles că m-am dedicat minte şi suflet proiectelor de voluntariat şi de cercetare. Mi-a înţeles amărăciunea când m-am trezit că am muncit 3 ani ca în final să plec de acolo pentru că nimic bun nu m-ar fi aşteptat în Iaşi sau în facultatea respectivă. A înţeles că trebuie să plec şi că cel mai neutru loc posibil pentru masterat era Bucureştiul. A acceptat cu lacrimi ascunse decizia. 

A plâns cu mine când am avut necazuri şi probleme, a plâns cu mine când îi spuneam cât de greu îmi este la Bucureşti, într-un oraş în care nu cunoşteam pe aproape nimeni. Nu m-a judecat niciodată, nu s-a uitat urât la faptul că nu aveam colegă de apartament, ci coleg. A înţeles că la un moment dat îmi făcusem aici prieteni şi că eram în siguranţă cu ei. Şi că pentru sănătatea mea psihică, nu îmi mai doream în vecii vecilor să stau cu fete în aceeaşi casă. Stătusem 2 ani de studenţie cu încă 4-5 fete în cameră. Dar cel mai important, mama mi-a acceptat deciziile, fără să le conteste. Şi i-a explicat lui tata de fiecare dată. Ultima oară i-a spus „Roxana se mută cu prietenul ei”. Şi probabil a zâmbit, la fel cum am zâmbit şi eu, gândindu-mă la discuţia pe care am avut-o amândouă în bucătărie, acum câţiva ani, când mi-a spus: „Nu căuta iubirea. O să vină ea la tine”. De la ea am învăţat să gătesc bine, chiar dacă niciodată nu m-a obligat să fac ceva sau să spăl vasele, dacă nu voiam. Prietenul meu îi este recunoscător pentru stilul de gătit pe care l-am dobândit în „ucenicia” cu mama, la bucătărie, dar strâmbă puţin din nas la partea cu vasele. În continuare nu îmi place să spăl vase şi în continuare pasez „povara” către persoana cu care locuiesc. *tehehe*

Mama a devenit într-un fel una dintre cele mai apropiate prietene din viaţa mea. Pot discuta cu ea despre probleme mature, despre relaţii, despre prietenii, despre tipologii umane, decizii, obiective, proiecte, sănătate, viaţă. Dar înainte de toate rămâne mama, eroina din viaţa mea

Comments
12 Responses to “Eroina din viata mea: Mama”
  1. Catalin spune:

    Un articol excelent, de data asta. Dar pozele sunt oribile… ii scad din valoare. Daca ti-era teama ca pierzi cititori pentru ca nu vad ceva colorat in ditamai blocul de text, puteai sa pastrezi prima poza, pentru ca daca dadeau dupa aia scroll sa citeasca in continuare, era clar ca i-ai prins.
    Asta cu pozele in fiecare articol e una din cele mai comune metehne ale bloggerilor. Am trecut si eu prin asta.🙂

  2. mishkulake spune:

    Foarte fain! Am si eu o fata de 16 ani, si ceea ce ne-ai dezvaluit, mie personal ca barbat, mi-a schimbat „unghiul” de vedere…Cei drept, mai putin lucrurile cu „prietenul”! Da eta ete!

  3. Roxana spune:

    @Cătălin: Articolul are peste 2000 de cuvinte, trebuia cumva adăugat ceva de fragmentare. Dar îţi mulţumesc pentru observaţii, am să mai scot câteva dintre ele, dacă zici tu că lumea va citi. : ))
    @Mishku: Hehe, sunt atâtea mici legături şi secrete între mamă şi fiică, nu-ţi ajunge viaţa asta pentru a le înţelege ca bărbat. Şi nu zic din răutate, dar ca tată îţi scapă câteva detalii şi unghiuri vis-a-vis de dezvoltarea şi deciziile unei fiice.

  4. mishkulake spune:

    De acord! Sunt constient de asta, si e ok asa!

  5. Roxana spune:

    @Mishku: atunci eşti un tată fain!😀

  6. mishkulake spune:

    Ei, eu il a pe asta mic de 6 ani! Avem si noi secretele noastre, pe care le stim numai noi si…mama!:-)

  7. Luiza spune:

    Mi-a placut foarte mult articolul tau ,ai scris atat de frumos despre mama ta ,m-a facut sa ma gandesc ca vreau si eu sa fiu atat de apropiata de mama.

  8. Wish2Go spune:

    Wow, Roxana, ce articol frumos! Sunteti norocoase ca va aveti una pe cealalta🙂

  9. Frumos,mama e tot mama…

  10. Alina spune:

    Ai perfecta dreptate. Nu-mi pot imagina viata fara mama mea!

  11. frumos …E minunat sa ai o prietena care sa te inteleaga in toate si pe deasupra sa fie si mama ta …La mine a fost altfel dar decand L-am cunoscut pe Tatal ceresc si mi s-au vindecat toate ranile ….

  12. Maria spune:

    Foarte sensibil, felicitari !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • Meta

  • Arhive

  • Categorii

  • Sa pastram Romania curata!
  • Evenimente Iasi, Articole legate de Iasi, Interviuri Iasi
%d blogeri au apreciat asta: