Colţul meu de lume

Posted by Roxana Nasoi on iulie 15, 2009 · 9 comentarii 

Simţeam nevoia unui colţ doar al meu, unde să mă retrag cu o carte sau cu playerul şi să ascult muzică sau, după caz, să scriu, să citesc, să desenez, să fotografiez.
Colţul meu de lume nu a fost niciodată o cameră în care m-am izolat. Nu.
Nu mi-a ajuns vreodată camera mea de acasă, plină cu jucării şi cu parfumul copilăriei, cu o bibliotecă veche în care-mi aşezam cu atenţie, în adolescenţă, cărţile preferate sau cărţile „must read”. Uneori copilul din mine ieşea la suprafaţă, reproşându-mi că l-am ţinut ascuns. Şi îi şopteam mereu, în gând, că nu aş vrea să-l vadă toată lumea.

Colţul meu de lume nu l-am găsit închis între patru pereţi.
L-am găsit primăvara crud şi înverzit.
L-am găsit vara înflorit, cu parfum de cireş, de brad şi de zmeură.
L-am găsit toamna arămiu, cu parfum de prună coaptă, cu pătură de frunze uscate, roşiatice.
L-am găsit iarna îngropat sub zăpadă, doar cu brazii veşnic-verzi.

Şi acolo am evadat când am simţit că slăbesc şi nu pot să înfrunt pe deplin grijile zilei.
Acolo am fost doar eu cu mine.
Acolo mi-am odihnit imaginaţia.
Am prins inspiraţia în palmă şi mi-a părut, pentru prima dată după mult timp, că deţin lumea, concentrată în pasta unui pix din mâna mea stângă.
Colţul meu, în care puteam să închid ochii şi să visez, fără să-mi fac griji că cineva îmi va înfige cuţitul în spate. Era locul în care puteam dormi liniştită.
Aveam zile în care priveam din depărtare strada pietruită, circulată de pietoni şi de vreo două automobile.
Uneori un vecin îşi mai scotea calul indian şi-l alerga pe dealuri, spre pădure. Alteori, câteva babe se adunau la „radio-şanţ” (bârfă). Câţiva copii de şcoală generală se jucau ori furau vişine.
Şi toate astea departe de mine. Colţul meu mă ţinea departe de agitaţia străzii, departe de ei. Lumea mea, acolo, era colorată-n verde crud, împodobită cu meri, cireşi şi doi brazi mici, uitaţi de pădure. Lumea mea era parfumată de zmeuriş şi acoperită cu susurul unui pârâiaş. Mă mai speria câte un flurure sau o albină, vizitatori neanunţaţi.
Seara, aveam parte de cel mai frumos apus de munte. Dacă priveam pădurea de brazi din spatele meu, nu mi se arăta decât conturul unor creste. În faţa mea, aceeaşi stradă pietruită, luminată de 3 becuri,a căror lumină bătea spre conturul pădurilor de peste râu.
Colţul meu era luminat de un bec antic, care nu-şi lăsa decât o treime din lumină să ajungă pe pământ. Auzeam greierii „concertând”.
Noaptea se aşternea într-un mod subtil: priveam norii de pe cer, roşiatici; închideam ochii pentru câteva secunde; când îi deschideam, cerul e cuprins complet de întuneric. Câte o stea mai rătăcea din loc în loc.
Priveam întunecimea înaltului, numărând vreo 10 stele care se lăsau „pradă” ochiului uman. Iar în dreapta mea, în depărtare, lumina şi luna, mare şi albă.
Adormeam acolo, pe pătură, cufundată în vise.

***

Sunt câteva zile de când plouă şi cerul se aprinde furios. Colţul meu de lume s-a îngropat sub picături de apă…

Înregistrat sub Eseuri, Jurnal, My thoughts · Tagged with colţul meu, gândurile mele, lumea mea, My thoughts, pierduta printre randuri, relaxare, tablou din natura, welcome to my world