Dialog intre bunică şi nepot II

Posted by Roxana Nasoi on februarie 2, 2011 · 3 comentarii 

– Trăim într-o lume aflată în constantă schimbare, zise bunica către nepoţel.
– Bunico, ce înseamnă lume? Şi ce e aia schimbare? Dar constant?
De ce să foloseşti vorbe mari de faţă cu un copil mic? Niciodată nu voi înţelege de ce trebuie să ne complicăm în explicaţii elevate, de ce trebuie să folosim un limbaj pe care cei mici nu îl înţeleg. Aşa credem noi că le oferim protecţie? Protecţie împotriva cui?
Copilăria trebuia să fie cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui copil. Iar tu, bunico, îi complici existenţa, în loc să o simplifici. Toate gândurile îmi veneau în minte. Voiam să mă ridic de pe scaun şi să i le servesc pe farfurie. Să îi ofer acelaşi tratament, să o servesc cu toată amărăciunea, dezgustul şi nemulţumirile pe care o simplă propoziţie mi le-a provocat.

– Deci, bunico, zi-mi cum vine, te rog! Vreau să ştiu tot când voi fi mare. Vreau să fiu pregătit pentru viaţă, să nu păţesc aşa cum au păţit-o mami şi tati…
– Maică-ta şi taică-tu nu au ascultat de mine, îţi spun! Dacă mă ascultau, nu ajungeau aici. Şi tu aveai ambii părinţi acasă, nu unul plecat în străinătate la muncă, iar altul cu 2 servicii aici.
– Buni, mami şi tati muncesc pentru că mă iubesc. Şi pentru că vor să îmi ofere ce e mai bun. Nu-i aşa? Zi-mi, zi-mi, nu-i aşa?
– Eh, ce ştii tu. Eşti doar un copil…
Bun. E doar un copil, dar atunci de ce încerci, bătrâno, să îi amărăşti existenţa? De ce încerci să îl forţezi să crească, să înţeleagă lumea mare? Nu vezi că deja şi-a depăşit demult vârsta copilăriei şi s-a maturizat forţat? Nu vezi cât plânge după ce vorbeşte cu tati la telefon? Telefonul e scump din străinătate, aşa că mai mult de câteva minute pe săptămână omul acela nu îşi poate suna copilul. Iar tu… tu nu ajuţi deloc!
– Buni, vreau să ştiu tot! Zi-mi de ce lumea se află într-o conssss-tan-tă schimbare. De ce, buni, de ce?
– Copile, lumea e rea. Şi egoistă. O să vezi ce rea şi egoistă e când ai să creşti…
– Dar asta o ştiu deja, buni! La şcoală, colegii râd de mine, pentru că mami şi tati nu pot veni amândoi la şedinţa cu doamna…
– Cine râde de tine? Lasă că le arăt eu lor!
– Nu, buni, lasă-i. Nu sunt răi, sunt colegii mei. Şi e şi ruşinos să vină bunica sau mami sau tati la şcoală să-mi rezolve problemele. Trebuie să învăţ să fiu bărbat!
Nu. Trebuie să înveţi să fii copil. Şi e normal să fie acolo cineva care să te protejeze, până când vei fi destul de puternic încât să te poţi apăra singur. Eşti doar un copil, nu un adult. Unde ţi s-a rătăcit universul copilăriei şi de ce crezi că eşti singur, când de fapt nu eşti?
Am coborât la următoarea staţie, cu gândul la copilul care voia să fie adult. În staţie o fetiţă vindea “ghioţei la 1leu”.
– Dă-mi două bucheţele, i-am zis…

Înregistrat sub My thoughts, Proza · Tagged with copiii din ziua de azi, copilarie, dialog intre bunica si nepot