E vremea mea…

Tu – un nimeni care ai îndrăznit să pătrunzi în viaţa mea. Iar eu, un cineva care este mult deasupra ta.
Eu, un suflet rătăcit, în căutare de echilibru şi linişte. Iar tu, o furtună care şterge tot din cale.

Unde am greşit şi cu ce? Unde am pus piciorul şi de ce ne-am trezit cu o urmă de paşi identică sub tălpi?
Ce rămâne de făcut acum? Încotro să o apuci? Cine e de vină? Cine îşi merită medalia de argint şi cui îi rămâne bronzul? E clar că nu a câştigat nimeni primul loc, pentru că nimeni nu este perfect. Nici tu. Şi cu atât mai puţin eu.

Furia mă răscoleşte. Aş vrea să te izbesc de un zid. Şi să te lovesc repetat în inimă cu pumnii. Şi-apoi să plâng pe umărul tău, pentru că nu sunt în stare să aduc la viaţă artistul din tine. Iar omul din tine nu-mi place. Nu pe el îl admir. Admir ceva ce văd doar în creaţiile tale. Dar tu preferi să fii om, nu zeu în lumea propriilor creaţii. Tu preferi să stai la un pahar de vorbă. Sau trăgând din pipă, să te aşezi pe o bancă şi să priveşti prin ochii unui înţelept antic cum se schimbă lumea în jurul tău.

Eu nu sunt aşa, ţi-am mai spus. Omul din mine e retras. Sunt inadaptată social, fac cele mai proaste glume şi sunt fragilă precum un pahar de sticlă pe marginea mesei. Dacă te-ai ciocnit de mine, e posibil să cad şi să-mi risipesc fragilitatea în mii de cioburi. Omul din mine nu zâmbeşte prea des, nu plânge prea des. Sunt precum acele de ceasornic: am ordinea mea. Viaţa meu e un cerc continuu care îşi reia de fiecare dată cursul. Iar dacă mi-ai întrerupt cercul, m-ai frânt şi pe mine.

Dar acesta e omul din mine. Foarte rar iese la suprafaţă omul. Îmi place în schimb să-mi evidenţiez creaţiile. Sunt propriul meu zeu. Nimic nu este deasupra mea. Nimic şi nimeni. Iar tu eşti mult prea jos încât să te faci observat în lumea mea. Aici sunt sociabilă, iubită şi iubitoare. Apreciată. Aici am un cuvânt de spus. Aici, ceilalţi îmi seamănă şi mă acceptă aşa cum sunt, pentru că defectele sunt parte din creaţie. Iar tu nu ai cum să înţelegi asta.

Cred că ştiam de la început că suntem atât de diferiţi. Poate prea diferiţi încât să iasă ceva magic. Dar nu am recunoscut niciodată. Mi-am permis să visez puţin. Şi omul din mine a visat. Dar acum m-am trezit la realitate. La realitatea mea si la realitatea ta. E timpul să nu îmi mai fac timp pentru nimeni şi pentru nimic. E vremea mea, căci vremea ta a apus demult, dar nu am cutezat să îţi spun până azi crudul adevăr…

Comments
One Response to “E vremea mea…”
Trackbacks
Check out what others are saying...
  1. […] E vremea mea… Wed Jan 05, 2011 21:33 pm Tu – un nimeni care ai îndrăznit să pătrunzi în viaţa mea. Iar eu, un cineva care este mult deasupra ta. Eu, un suflet rătăcit, în căutare de echilibru şi linişte. Iar tu, o furtună care şterge tot din cale. Unde am greşit şi cu ce? Unde am pus piciorul şi de ce ne-am trezit … […] […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • Meta

  • Arhive

  • Categorii

  • Sa pastram Romania curata!
  • Evenimente Iasi, Articole legate de Iasi, Interviuri Iasi
%d blogeri au apreciat asta: