(7)

Noi…

Întinde-ţi mâna stângă peste strânga mea. Palmele noastre sunt diferite, şi totuşi identice. Liniile din centrul lor se unesc nu la infinit, ci in prezent. E tot ce îmi doresc. Cui îi pasă de trecut? Şi cui îi pasă de viitor? Prea multe griji pentru viitor. Contează azi. Azi-prezent.

Zâmbete şi seninătate…

Nu vreau să fii altfel. Vreau să rămâi acelaşi. Ne-am cunoscut într-o zi de primăvară. Şi ne-a unit un zâmbet. Ne dorim mai mult? Eu cred că e de-ajuns pentru un început. Şi ce dacă lumea se stinge în jurul nostru? Şi ce dacă visele se destramă precum pânzele de păianjen după ploaie? Ador ploaia caldă. Poate să-mi destrame chipul perfect, sculptat în machiaj.

Ochii îmi pot plânge în ploaie şi pot zâmbi în acelaşi timp…

Cel mai mult îmi place când după ploaie vine soare. E magia curcubeului de după. Pete de culoare într-un peisaj până nu demult monocrom şi banal. Nu îmi plac culorile. Cu mici excepţii. Nu aş refuza niciodată curcubeul oglindit în ochii tăi lucind a cristale limpezi. Nu aş detesta niciodată degetul tău ce-mi arată curcubeul de pe colină. Iar bucuria copilărească şi speranţele tale puerile mă îndeamnă să alerg cu tine spre punctul unde curcubeul devine pământean. Şi să ne îmbogăţim. Nu, nu material. Ne îmbogăţim cu pete de culoare.

Aş da orice să-ţi văd chipul umbrit de razele unui curcubeu…

Reciprocitate şi imaginaţie – le avem în comun. E un alt început care promite. Plimbări nesfârşite prin parcuri şi şoapte rostite în miez de noapte pe sub aşternuturi. Cine are nevoie de timp? Gesturile tale nu pot fi măsurate în minute sau secunde. Îmbrăţişările noastre sunt nedefinite, neşlefuite, primare, nesfârşite. Când sunt cu tine timpul nu se opreşte în loc, nici nu trece pe nesimţite. Timpul nu există pentru noi.

Da, noi…

Poezia mea capătă viaţă doar rostită prin vorbele tale. Nu mă poţi înţelege, ai recunoscut chiar tu. Însă poţi da culoare, voce şi putere unor simple cuvinte, unor simple emoţii. E printre puţinele clipe când mă bucur că am suferit, pentru că nu a fost în zadar. Şi greutăţile vieţii capătă sens. Şi inima începe să bată în ritm iambic ori trohaic, cu rimă şi măsură adesea îmbrăţişată.

Tu aduci la viaţă clasicul din mine, modernul şi originalul…

Îţi place geometria? Mie mi-a plăcut. Şi cel mai mult m-au impresionat unghiurile. Cele complementare. Ştii că dacă o dreaptă desparte oblic două linii paralele, se formează unghiuri complementare? Fără ele, imaginea de ansamblu nu are rost. Dreapta e infinită în zadar. Iar liniile paralele nu se intersectează niciodată. Toate până la ele. Toate până la unghiurile astea care schimbă total paralelismul şi infinitul. Punctele de legătură între ceva nedefinit, nemăsurabil, imposibil. Aşa suntem noi: eu sunt dreapta infinită, tu eşti liniile paralele. Ai crede că nu avem nimic în comun. Până ne intersectăm şi dăm frâu liber unghiurilor complementare.

Ce ţi-e şi cu matematica asta…

 

 

Comments
One Response to “(7)”
Trackbacks
Check out what others are saying...
  1. […] (7) Thu Nov 25, 2010 23:17 pm Noi… Întinde-ţi mâna stângă peste strânga mea. Palmele noastre sunt diferite, şi totuşi identice. Liniile din centrul lor se unesc nu la infinit, ci in prezent. E tot ce îmi doresc. Cui îi pasă de trecut? Şi cui îi pasă de viitor? Prea multe griji pentru viitor. Contează azi. Azi-prezent. Zâmbete şi seninătate… Nu vreau … […] […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • Meta

  • Arhive

  • Categorii

  • Sa pastram Romania curata!
  • Evenimente Iasi, Articole legate de Iasi, Interviuri Iasi
%d blogeri au apreciat asta: