Tragedia unui pian

Pianul nostru, ţi-l mai aminteşti?
Îl priveam în măreţia lui, îi ascultam mândria, ne ţineam de mână şi visam.
Orele se scurgeau pe nesimţite în încăperea puternic luminată. Era singurul loc în care nu ne ascundeam sentimentele.
Apoi ai dispărut. A dispărut şi el.
V-am căutat în lung şi-n lat, dar nu am dat decât de cioburi. Pe tine am renunţat să te mai caut. Pe tine am decis să te aştept.
În schimb, pe el l-am căutat. Iubirea mea, muzica…



Simţeam cum mă cheamă. Şi l-am găsit într-un ceas târziu, zăcea aruncat pe o străduţă lăturalnică. M-a invitat să iau loc pe scaunul minuscul şi să-mi reazăm degetele pe clapele prăfuite.
Îi simţeam durerea cu fiecare apăsare gravă a notei. Îi simţeam tristeţea cum mă îndemna să-i scriu povestea.
Ce-ar fi fost de scris despre o bucată de lemn cu clape? Că produce sunete?
Mai mult chiar, ai fi surprins.
Ştii ce mi-a povestit ultima oară când am stat de vorbă? Că a fost martor la prea multe în viaţa asta.
S-a încărcat cu prea multă iubire, ură, speranţă şi dezamăgire. Clapele i-au plâns de-atâtea ori, i-au râs de-atâtea ori încât a devenit confuz. Nu a ştiut ce să mai cânte şi in ce moment. S-a întâmplat din ce in ce mai des să-şi nenorocească pe viaţă artistul care îndrăznea să-i manipuleze sunetul.
L-am încurajat, zicându-i că a dobândit o personalitate şi o conştiinţă proprie.
Mi-ul s-a simţit şi mi-a dat de înţeles că nu asta era răsplata ce-o aştepta a anilor întregi de concerte. Do-ul grav m-a atenţionat să nu-l afum cu idei prosteşti.



Ştiai că l-au dat afară din restaurant? Nu mai satisfăcea auzul clienţilor. De fapt, a îmbătrânit. Şi-a îmbătrânit sunetele muzicale şi, ca un vârstnic, a devenit un neînţeles, neintegrat social. Nu mai corespundea normelor, nu se mai conforma tendinţelor actuale. Aşa că au decis să scape de el. Bestii umane fără suflet! L-au izolat pentru că nu mai aducea zâmbete, pentru că răspândea în aer note de coşmar viu colorat.
Au preferat parfumul concertelor de vioară, au preferat-o pe ea şi l-au expulzat pe el.
Pianul care mi-a arătat că există frumuseţe nonverbală în lume acum nu mai există.
În locul lui, un decor exotic şi o masă cu picioare de fier sculptat au devenit centrul atenţiei.
Artistul soarbe în fiecare seară dintr-o ceaşcă cafeaua amăruie ce-şi evaporă aburul parfumat în încăpere. Lângă scaun şi-a aşezat cu atenţie instrumentul muzical de dimensiuni minuscule comparativ cu amprenta pe care o lăsa pianul în aceeaşi încăpere, până mai ieri.



Îmi plăcea cum furnirul strălucea în lumina candelabrelor şi cum praful se ridica încet cu fiecare clapă apăsată. Visam să-i cânt poveştile triste de îndată ce terminam Conservatorul. Visam să-l fac celebru în toată lumea şi să mă facă celebră la rându-i. Visam să te aştept, cântându-mi aşteptarea la clapele-i vechi, iar tu să răspunzi chemării notelor.
Ce să fac cu el, dragul meu? Spune-mi…
I-au mutilat frumuseţea, i-au pătat inocenţa şi l-au făcut martor fără voie. Şi-au vărsat vina, necazurile, frustrările pe el, apoi l-au aruncat pe motiv că nu mai satisfăcea pofta de amuzament.
Cât de tragică îmi pare imaginea lui acum: abandonat, singur, al nimănui. Iar eu, aşteptându-te pe tine lângă el, fără să am puterea de a te chema prin cântec. Fără să am puterea să-i manipulez sunetul. Sunt şi eu, la rândul meu, o artistă nenorocită pe viaţă de-un vechi pian ce a-ncetat a mai duce sunetul în artă…

* * *
Ispired by piano.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • Meta

  • Arhive

  • Categorii

  • Sa pastram Romania curata!
  • Evenimente Iasi, Articole legate de Iasi, Interviuri Iasi
%d blogeri au apreciat asta: