Part3 (Despre noi […])

Aştept să vii odată. Ultima dată poate.
„Poate” – cât de mult urăsc cuvântul ăsta. Mi l-ai scris de atâtea ori în mesaje. Păream o fraieră de fiecare dată când îl citeam.
„Poate” – îl asociam în mintea mea cu „dacă am chef de tine azi…”, „dacă nu am ce face…”, „mă mai gândesc…”.
Cât de mult îl urăsc. Înainte era doar un cuvânt obişnuit. Acum e cuvântul tău. Acum e prea important ca să-l ignor. Şi mai ales venind din partea ta. „Poate” ţi-e cuţitul cu care-mi omori visul în fiecare zi. Eşti un asasin. Un asasin pe care îl iubesc, chiar dacă mă va ucide în final.
Mai ţii minte când îţi spuneam că detest păianjenii? Mi se par vieţuitoare fără sens.
„ – Dar nu toţi sunt aşa.”, mi-ai zis.
„ – Ei cum nu toţi? Doar sunt în aceeaşi oală…”
„ – Nuuuu! Cum să fie toţi în aceeaşi oală?”
„ – Păi uite aşa. Sunt toţi cu multe picioare, toţi sunt urâţi, mi-e scârbă de ei.”
„ – Dacă sunt pentru tine toţi la fel, asta nu înseamnă neapărat că nu există diferenţe.”
„ – Explică…”
Şi-atunci mi-ai explicat vreo 3 ore povestea cu văduva neagră care-şi omoară partenerul. Atunci mi-am dat seama cât de mult urăsc eu văduvele negre. Mă intimidează. În faţa unor simpli paianjeni m-aş simţi inferioară, pentru că eu nu am curajul să renunţ. Văduvele negre au curaj.
Şi-atunci mi-ai spus că sunt animalele tale preferate. Acum înţeleg de ce. Ai ajuns ca ele. Nu mai ai nevoie de mine, de visul meu şi mă ucizi. Cât poţi fi de crud câteodată.
Noul „tu” e mai crud decât vechiul „tu”. Măcar vechiul „tu” era sincer, chiar dacă uneori mă speria cu sinceritatea lui. Dar măcar era sincer şi, pierzându-mă în ochii lui mari şi negri, ştiam că nu mi-ar face niciodată rău, ca nu ar putea fi ca animalele pe care le adoră atât de mult. În schimb, noul „tu” e înspăimântător. Până să îl cunosc, adoram filmele de groază şi-mi ziceam că oamenii au imaginaţie bogată: vampirii nu există. Noul „tu” mi-a dat lumea peste cap. Mi-a băut speranţa şi mi-a secat de sânge şi de viaţă visul.
Noul „tu” e ca o văduvă neagră – mă ucide frumos. Iar eu îl las să mă ucidă. Mi-am stabilit universul în pânza ta şi nu vreau să mai plec. Aici e acasă. Oriunde e acasă cu tine, dar dacă pleci, mai lasă-mi măcar pânza ta, să simt că nu mi-ai furat chiar totul. Vechiul „tu” mi-ar lăsa-o fără să stea pe gânduri, pentru că el nu crede în vieţi gândite şi plănuite. El crede în moment, crede în noi.
Oare unde s-a ascuns?
***
(va urma…)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • Meta

  • Arhive

  • Categorii

  • Sa pastram Romania curata!
  • Evenimente Iasi, Articole legate de Iasi, Interviuri Iasi
%d blogeri au apreciat asta: