Micul meu univers

Posted by Roxana Nasoi on martie 19, 2009 · 6 comentarii 

A trecut încă o oră, iar orologiul din facultate a avut grijă să-mi amintească scurgerea rapidă de timp. Eu îl privesc la fel de plictisită, gândindu-mă la un nimeni.
”Un nimeni… Pe cine vreau să mint?”
De fapt, nu vreau să mai gândesc, tot ce-mi doresc este să mă pierd în micul meu univers.
Ţi-am povestit de el? L-am prins într-o dimineaţă: intrase în camera mea şi îşi făcuse culcuş în sertarul de sus, printre lenjeriile colorate. Îi plăcea parfumul detergentului, cine ştie? Se cuibărise într-un cearşaf mai mare şi dormea ca un îngeraş. Nu m-ar fi lăsat inima să-l trezesc, aşa că am rămas alături, veghindu-i somnul.
Spre amiază s-a trezit cu un mormăit de somn satisfăcător, cu ochii întredeschişi. Când m-a văzut, a dat să fugă. Nu era obişnuit să-l găsească nimeni, de obicei se speriau oamenii de el. Dar cum să mă sperii de un micuţ ca el? Aşa că l-am prins de o aripă chiar înainte să-şi ia zborul pe fereastră. Şi a început să plângă. Plângea de parcă avea să moară, plângea a toamnă presărată cu rouă, a iarnă ninsă cu fulgi mari şi grei, a primăvară înmugurită. Plângea cu durere, cu bucurie, cu frică şi cu iubire. L-am luat în braţe şi i-am şoptit uşor: „Nu plânge, sunt aici şi n-am să te părăsesc niciodată…”
Credeam că aveau să-l calmeze cuvintele mele, dar a început să plângă şi mai tare. Acel „niciodată” l-a speriat, l-a lovit în adâncul său şi s-a transformat în găuri negre, unde totul moare şi nimic nu supravieţuieşte. Speranţa lui a murit într-o gaură neagră şi pierderea a fost atât de mare încât nici acum nu şi-a revenit.
Îmi dădeam seama de toate acestea doar privindu-l în splendoarea lui, pentru că universul ce-avea să mi se dedice numai mie era conturat de un curcubeu viu, peste care se revărsau razele roşiatice ale apusului de soare. Aripile lui ~ universul meu avea două aripi mari, cu pene albe, care fâlfâiau a adiere în albastrul cerului ~ aveau să mă poarte prin imaginar şi să-mi arate misterele vieţii. Universul meu, doar al meu şi nimeni nu avea să pătrundă acolo. Doar eu şi el, departe de lumea Lui.
El, cel pe care l-am crezut o viaţă întreagă un raison d’etre devenise o gaură neagră în lumea Lui, din care am făcut şi eu parte ani la rând. Dar acum… Acum îmi găseam un nou univers, departe de El, departe de minciuni şi de amăgiri, departe de un vis irealizabil. Mă trezisem din amorţeala în care stătusem atâta timp şi vedeam lumina, în sfârşit. Mă trezisem din visare.
Iar universul meu, micuţ cum era ~ încăpuse într-o cutie de bomboane ~ avea suficient spaţiu pentru mine şi pentru visele mele.
Şi văzându-mă tristă, mi-a deschis uşa lui. Printr-o crăpătură mi-am îndesat visele, mi-am luat iubirea în braţe şi am făcut un pas mare spre interiorul cutiei. Iar când am păşit de cealaltă parte, unviersul meu m-a întâmpinat cu râsete de copii, cu străzi pavate de cretă colorată, cu miros de flori proaspete de câmp şi cu raze de speranţă. Şi-am început să plâng de fericire, pentru că nimeni nu-mi dăruise vreodată ceva. Mai mult chiar, toţi aveau obiceiul să-mi ia câte o frântură de suflet, dar acum micuţul meu îmi oferea atâtea si nu-mi cerea nimic în schimb.
Şi cel mai frumos cadou pe care l-am primit a fost luna mai. În universul meu înaripat, luna mai nu avea treizeci şi una de zile, ci treizeci şi două. Da, micuţul meu adăugase încă o zi lunii pe care o ador atât de mult. Micul meu univers care încăpea într-o cutie de bomboane, micul meu univers care voia să zboare pe fereastră, care plângea ca un copil, care îmi dăruise speranţă şi copilărie din nou, acum îmi oferea cel mai frumos cadou din viaţă: treizeci şi două de zile. Şi toate astea pentru un nimeni.
„Un nimeni… pe cine vreau să mint?”
A mai trecut o oră, iar orologiul din facultate a avut grijă să-mi amintească scurgerea rapidă de timp. În curând voi pleca spre casă. Acasă mă aşteaptă universul meu. Acum nu mai este atât de mic, pentru că ţi-a făcut loc şi ţie, dragul meu…

***

(micul meu univers a crescut mare…)

Înregistrat sub Eseuri · Tagged with despre noi, doar al meu, lumea mea, micul meu univers, pentru tine, pierdutaprintreranduri, proză scurtă, roxana n