Un joc de copii…

Posted by Roxana Nasoi on martie 4, 2009 · 6 comentarii 

(inspirat din filmul „Jeux d’enfants” – 2003)

Când a fost ultima oarâ când te-ai jucat ca un copil? Când ţi-ai permis să fii aşa cum eşti tu? Sau cu cine?

Mereu uităm că inocenţa este tot ceea ce ne-a mai rămas şi încercăm să fim maturi. De ce? Cu ce m-ar ajuta pe mine, ca om, maturitatea, în clipa în care totul se dărâmă în jurul meu, când toţi prietenii dispar, luaţi parcă de o tornadă (ca-n filmele americane)? Cum trec peste greutăţile zilei de azi, peste nesiguranţa zilei de mâine şi peste urmele adânci lăsate de ziua de ieri? (Ştiu că mulţi or să mă critice: „vezi realtitatea”, „înfrunţi realitatea”, „crezi în tine”, „fii matur”.)

De ce să fiu matur, când am destule probleme mature? Aici nu mă refer strict la mine, vorbesc în general. Nu cred că a fi copil şi a-ţi aminti de copilărie şi de clipele plăcute e chiar aşa de „letal”. Să fim serioşi, copilăria e ultimul strop de inocenţă pe care-l mai avem. Ea ne marchează viitorul şi maturitatea. De ce atunci când suntem maturi uităm de ea, dacă ea însăşi este o influenţă de l’avenir, cum ar spune francezul. Şi aici încep iarăşi oamenii să-mi înşire scuze, unele patetice, altele acceptabile, altele … (hai să nu mai vorbim, poate se simt lezaţi şi mă trezesc în instanţă pentru hărţuire vizuală. )

Şi eu am scuze. Prima ar fi: „am vrut să mă maturizez precoce”. Cea mai proastă scuză posibilă. Ce bine îmi era atunci când eram copil şi viaţa părea fără de griji, nu ştiam decât să mă joc în aer liber, nu petreceam foarte multe ore la computer etc. Universul meu era împărţit între şcoală, casă şi gaşca de prieteni cu care jucam fotbal, pac-pac, baschet.

A doua scuză ar fi: „eram nerăbdătoare să aflu lucruri noi şi să învăţ.” Şi ce? nu puteam să mai aştept puţin şi să nu mă reped la prima carte?

A treia: „toţi prietenii mei erau maturi. Era musai să fiu şi eu.” Mda… toţi prietenii mei erau şi ei copii cu aere de maturitate. De ce să nu fiu şi eu în pas cu „moda”?

A patra scuză: „timpul nu stă în loc. nu a stat nici pentru mine.” Da, adevăr grăieşte tastatura mea. Parţial. Timpul nu stă în loc, dar asta nu înseamnă că viaţa nu ne oferă posibilitatea să mai fim copii.

În sufletul nostru mereu vom fi copii. Pentru părinţii noştri vom fi iarăşi mereu copii. De ce să nu fim copii şi pentru noi? Oare ne-a obligat cineva să ne machiem pentru prima dată, să ne aranjăm, să ne îmbrăcăm mai „matur”? Nu. A fost alegerea noastră. Şi ne-am simţit bine, până la o vârstă.

Pragul critic a fost – primul – la 18 ani. Deja după ce am împlinit 18 ani, chiar din a doua zi mi-am dat seama că cei din jurul meu au altfel de expectanţe, doar sunt matură de acum. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată că e bine să fii copil. A doua oară a fost la banchetul de sfârşit de liceu. Chiar că „adio, copilărie”! A treia oară la bac: nimănui nu-i pasă dacă tu scrii bine, atât timp cât nu cotizezi să-şi umple stimabilii profesori buzunarele. (trecem peste 🙂 .) A patra oară mi s-a făcut dor de copilărie după ce-am ajuns la facultate. Dacă până acum eram maturizată fizic, de acum simţeam că începe maturizarea psihică (dacă tot vine vorba de psihic şi conştiinţă – vorba lui Robotă 🙂 ). Şi odată cu maturizarea asta, că doar ajuns-am la facultate, alt mediu, alt cerc de prieteni, alte feţe antipatice şi palide în ceaţa Copoului dis-de-dimineaţă, m-a cuprins dorul de copilărie. Eh, uite că nu-mi este imposibil să recunosc faptul că simţeam lipsa părinţilor care mi-au stat alături 19 ani din viaţă. Încă mai era frate-miu în Iaşi, deci nu resimţeam atât de tare lipsa familiei şi-a vieţii lipsite de griji. A cincea oară am simţit că mi-e dor de copilărie în sesiune.

Şi-apoi mi-am dat seama că nu este totul pierdut. Încă pot fi copil, chiar dacă am 20 de ani. Şi pot fi copil în felul meu, pentru că viaţa este un joc (de copii), dacă ştii cum să o priveşti. E un joc de copii prin încercările la care te supune, prin noutăţile pe care ţi le oferă, şansele şi reuşitele, insuccesele, persoanele pe care le întâlneşti în cale, tipologiile umane la care ai acces exclusiv. Toate pot fi jocuri de copii şi poţi să le câştigi, le poţi avea pe toate, le poţi pierde sau le poţi introduce în universul tău, fiindcă şi el e doar un joc – joc pe care trebuie să-l câştigi cu orice preţ.

Cap ou pas cap? (game on or not?)

Înregistrat sub Articole · Tagged with articol, copilarie, jeux d'enfants, joc de copii, mi-e dor de..., un joc