Doar un vis. Adio!

Simţeam nevoia să scriu, să iau pixul în mână şi să desenez litere pe o filă de caiet, să le dau un înţeles şi-apoi să mă las purtată cu ochii larg deschişi prin reverii. Acolo îmi eşti mereu aproape şi-mi zâmbeşti cald. Acolo nu îmi spui „Adio”… Acolo suntem doar noi doi şi o mare de lumină şi de pace, doar noi doi şi un parc gol, cu bănci colorate. Acolo suntem doar noi doi, pierduţi printre amintiri.
Ştii că nu mai pot dormi noaptea? Mă gândesc non-stop la tine, mă gândesc de ce naiba nu îţi deschizi telefonul şi nu-mi răspunzi la mesaje. Mă gândesc că poate ai să pleci şi n-ai să-mi zici nici măcar acel adio de care mi-e atât de frică. Ştii că sunt curajoasă de felul meu, am trecut de multe şi prin multe, dar acel adio din partea ta îmi stă în gât. S-a lipit ca un virus de inima mea şi o sfâşie încet, dar sigur. Ma gândesc la atâtea: plimbări noaptea târziu, poliţia care mereu ne fugărea „la culcare”, vagabonzii care ne priveau suspicios, colegii de cămin care abia aşteptau să ne întoarcem „acasă”, portarii care ne cereau legitimaţiile. Mă gândesc… Gândesc prea mult.

Azi mă plimbam singură pe aleea noastră şi îi priveam plină de mâhnire pe Eminescu şi pe Veronica Micle: două chipuri de piatră cioplită frumos, care se privesc zilnic la distanţă. Niciodată nu vor fi aproape unul de celălalt, dar vor fi împreună în aceeaşi lume, acelaşi cerc. Aşa suntem şi noi: nu mai suntem aproape fizic, dar suntem parte din lume. Ştiu că iarăşi par stupidă şi puerilă şi visătoare, dar ştii că în fapt sunt doar o copilă. O copilă care te adoră.
Mi-e teamă să spun „te iubesc”. Va fi şi mai grea despărţirea. Şi aşa îmi pare că atârnă întreg şirul Carpaţilor peste sentimentele mele, gata să se prăbuşească peste inima mea şi să o facă bucăţele. De fapt, e bucăţele demult. Am împărţit-o pe la fiecare iubire neîmplinită, pe la fiecare despărţire de prieteni vechi, pe la fiercare moment de stingere şi trecere în nefiinţă.
Ştii, mi-am promis că voi fi raţională, dar şi de data asta am lăsat raţiunea sufletului să-şi pună amprenta peste existenţa mea. Şi de data asta am suferit. Şi de data asta am rămas singură. E ironic cum oamenii promit să-ţi fie alături mereu şi nu se ţin niciodată de promisiune. Mai ironic, chiar amuzant aş zice, e faptul că eu îi cred de fiecare dată. Ştiu, sunt naivă. Mereu am fost, mereu voi fi. E un adevăr pe care nu mi-e frică să-l recunosc. Nu l-aş numi totuşi slăbiciune. Aş zice mai degrabă imaturitate sau pur şi simplu, amprenta copilăriei mele asupra maturităţii care întârzie să apară. Sunt imatură în iubire sau poate prea matură ca să-mi dau seama…
Şi tu mi-ai promis că îmi vei fi alături. Şi tu m-ai mintit, dar m-ai minţit frumos, recunosc. Ochii mari şi negri m-au făcut să mă pierd de fiecare dată, iar buzele care îmi schiţau un zâmbet doar mie erau ca o otravă dulce. Sunt dependentă de ele. Pare ireal, ştiu, pare prostesc, copilăresc, pare ciudat, dar pare aşa cum este pentru mine: important. Poate cel mai important lucru pentru mine, acum, eşti tu, deşi mai mult ca sigur îmi vei spune să revin cu picioarele pe pământ, pentru că nu ne permitem luxul de a visa. Dar lasă-mă să visez măcar, să-mi imaginez cum am fi fost noi doi în primăverile cu adiere calde de vânt, cu verdeaţă şi flori ieftine, cumpărate de la tarabele de pe Lăpuşneanu. Iar verile, să ne potolim setea cu o bere şi să ne aşezăm lângă fântânile din Piaţa Unirii. Toamna, ne-am plimba prin parcul Copou şi ne-am juca cu frunze arămii, ne-am spune jurăminte care vor fi inevitabil încălcate în faţa Teiului lui Eminescu.
Şi iarna… Iarna te-aş forţa în mod subtil să mergi cu mine la patinoar, lângă Palat. Aş râde cu lacrimi, pentru că nu ştii să patinezi. Iar tu mi-ai vedea faţa de copil ascunsă sub o căciulă colorată şi un fular mare şi pufos. Şi mi-ai ciupi obrajii roşii, la fel cum îmi făceai de fiecare dată când îţi spuneam că-mi place parfumul tău…
Mai lasă-mă să visez măcar la ce am fi putut avea, la ce-am pierdut şi la ce mi-a rămas. Mi-ai dăruit un vis pe care nu îl voi realiza vreodată cu tine. Poate cu altcineva.

E timpul pentru acel „adio”. E timpul ca şi tu să-ţi realizezi visul. Poate cu altcineva…

Anunțuri
Comments
7 Responses to “Doar un vis. Adio!”
  1. somnulescu spune:

    bine ai revenit >:D< 😀

  2. >:D< it’s good to be back. ;;)

  3. Lestatis spune:

    eu n-o vad pe Veronica 😦

  4. Cineva spune:

    Zzzz, cry me a river.

  5. yes, Andrei, will cry you a river. Mississippi ajunge? :))

Trackbacks
Check out what others are saying...
  1. […] scrieri personale şi cărţi & filme citite, respectiv vizionate. Acum câteva luni începeam aşa. Acum am cam deviat de la subiect. Nu ţi se pare? Voiam să-mi scriu în tine o parte din mine, o […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • Meta

  • Arhive

  • Categorii

  • Sa pastram Romania curata!
  • Evenimente Iasi, Articole legate de Iasi, Interviuri Iasi
%d blogeri au apreciat asta: