Iarnă şi copilărie. Magii ascunse în noi

Exerciţiu de memorie, dragii mei.
Iarnă şi copilărie. Magii ascunse în noi – Acesta este “headline”-ul de azi.
Hai să ne amintim de momentele din copilărie, să ne răscolim frumuseţile trecutului nostru şi să vedem cum arăta iarna prin ochii copiilor din noi.
Personal, îmi amintesc că detestam luna noiembrie: era acea lună confuză, între toamnă şi iarnă, cu vânt puternic. Şi, între noi fie vorba, nu am fost niciodată fană căciulă. Detestam faptul că trebuia să mă îmbrac cu haine semi-groase, cu o căciulă imensă pe cap, să-mi feresc fruntea şi urechile de frig.
Însă luna decembrie era preferata mea şi a tuturor copiilor:
* venea iarna, zăpadă din plin;
* venea Moş Nicolae;
* venea vacanţa de iarnă;
* se încheia trimestrul 1 (pentru cei ce facem parte dintre norocoşii care au prins sistemul cu trimestre);
* venea Moş Crăciun;
* împodobeam bradul şi casa era în spirit de sărbătoare;
* mergeam, după caz, cu colinda, cu uratul şi făceam bani pentru ciocolată şi bomboane;
* mama gătea şi experimenta cele mai delicioase prăjituri;
* oamenii păreau mult mai veseli pe stradă, iar casele, dealurile ori munţii acoperiţi de zăpadă îţi dădeau impresia unui tablou rupt din basme;
* făceam îngeraşi de zăpadă, ne bulgăream, ne construiam “turnuri” din gheaţă, mergeam la patinoar seară de seară;
* purtam toţi salopete groase şi impermeabile la săniuş ori când ne dădeam cu sacul pe pârtie;
* aveam bujori în obraji în mod natural;
* scoteam limba şi încercam să mâncăm fulgii de nea;
* eram fericiţi că vin sărbătorile de iarnă şi aveam motive să iubim acest anotimp.

Îmi amintesc de momentul în care venea preotul şi se uita la mine: “Ce mare ai crescut, Roxana!”. De fapt, preotul întotdeauna a fost un mincinos: nu creşteam atât de mare, poate doar 1-2 cm/an.
Apoi, tristeţe mare: se terminau prăjiturile din casă. Deja era semnalul de alarmă că se termină vacanţa şi începe grădiniţa sau şcoala. Tristeţe mare pe sufletul meu, nu mai dormeam până târziu.
Însă momentele în care adormeam sub brad, aşteptându-l pe Moş Crăciun ori cu papucii în braţe, aşteptând să vină Moş Nicolae să-mi aducă ceva bun şi drăguţ sunt de neuitat.

Astăzi mergem pe stradă şi ne scuturăm papucii zgomotos de trotuar, de parcă zăpada ne-ar mânca, ne-ar otrăvi corpul. Nu atingem şi nu simţim răcoarea unui fulg. Închidem ochii atunci când ninge pentru a nu ne intra în ochi zăpadă, de parcă fulgii nu ar fi tot apă, de parcă organismul nostru nu ar avea în el tot apă.
Măştile noastre de lut uscat nu ne permit să zâmbim, nici măcar în timp ce aşteptăm să trecem strada la un semafor. Ne gândim la serviciu, la facultate, la orice altceva decât la un bulgăre de zăpadă sau un joc de iarnă.
Fetele îşi fac obrajii roşii, dar sunt falşi. Nu au culoarea naturală, combinaţia perfectă redată de sângele cald şi pielea moale intrată în reacţie cu fulgii de nea şi vântul din aer.
E un tablou trist, nicidecum rupt din basme. Poate doar din coşmaruri…
Şi te întrebi: “Unde au dispărut oare copiii?”

De aceea, ca viitor psiholog, vă sugerez să nu distrugeţi “vraja” anotimpurilor, dar mai ales a sărbătorilor de iarnă: copiii au nevoie să creadă că moşii există şi că cineva acolo, undeva, ştie tot ceea ce ei vor, că le îndeplineşte orice dorinţă. Iar copiii au multe dorinţe care nu pot fi toate îndeplinite, însă cele mai importante, cele pline de detalii trebuie neapărat respectate.
Copilăria oricărei persoane dintre noi ţine de micile detalii care fac diferenţa.
Fericirea e până la urmă un detaliu de care ţinem cont pe tot parcursul vieţii noastre, de la naştere, până la moarte, pentru că ea ne aduce cu un pas mai aproape de perfecţiune.
Aşa şi copiii: dacă li se dă atenţia necesară în frageda lor copilărie, dacă părintele rupe din timpul lui şi îl dedică studierii detaliilor propriului copil, atunci cu siguranţă copilăria devine amintirea celor mai frumoşi ani, lipsiţi de orice grijă, plini de căldură părintească şi de energie pozitivă.
Poate că trebuie să învăţăm cum să setăm ceasul astfel încât să ticăie mai lent, nu să ne dorim să atingem viteza sunetului.
Mă uit în urmă şi fac o comparaţie: mă apucă dorul de anii ‘93-’97. Perioada asta mi s-a părut cea mai deosebită: grădiniţă şi primul an de şcoală generală.
Între 4 şi 8 ani este cea mai intensă perioadă a copilăriei şi trebuie să te bucuri din plin. Dacă ştii cum să-ţi trăieşti bucuriile atunci sau mai bine spus, dacă mami şi tati ştiu cum să-ţi arate partea frumoasă a acestor ani, atunci te poţi considera un om împlinit la maturitate.
Copilăria şi bucuriile dăruite de fiecare anotimp în parte sunt acele detalii de care fiecare dintre noi avem nevoie. Le-aş numi detalii fără de care nu te poţi lipsi.
Avem magia în noi, soluţia problemelor noastre şi totuşi întoarcem spatele şi refuzăm o viaţă frumoasă şi lipsită de griji pentru copilul din noi şi cel de lângă noi.
Şi-apoi ne plângem că vrem minuni şi nu avem, că vrem o viaţă frumoasă şi viaţa e grea.
Când oare am îmbătrânit atât de mult, încât am uitat complet de copilul din noi?
Şi de când iarna este otrăvitoare?

* * * * *
Vreau să ningă cu zâmbete…

Retoric vorbind…

Am nervi şi mă simt tensionată. Stau în cămin şi, chiar şi aici se vorbeşte despre politică şi alegeri.

Cu ce mă încălzeşte pe mine personal dacă iese Geoană sau Băsescu? Retoric 1.
Oricum ţinta mea este un master în străinătate, cât mai departe de minunata-mi patrie şi sistemul educaţional şi lipsurile lui atât de evidente .

Şi ce dacă iese Băsescu? Retoric 2.
O ducem ca şi până acum: foarte rău.

Şi ce dacă iese Geoană? Retoric 3.
Mai rău decât acum nu o putem duce.

Fraude, corupţie, ceva nou??? Retoric 4.
În final, cui îi pasă de alegeri? Oricine ar câştiga, un lucru e clar: nu câştigăm noi, tinerii.
Îmi vine să îmi lipesc degetele cu superglue de tasta Delete atunci când citesc pe facebook mesaje cu “Revoluţia responsabilă”.

Ce să schimbi? Retoric 5.
Nu poţi revoluţiona un sistem deja “revoluţionat”: democraţia. Trebuie să îl modelezi.
Oricum, astăzi democraţia (demos cratos – puterea poporului) îşi conturează menirea doar la vot: puterea poporului care votează şi alege un preşedinte.

În fine, mi se face silă de tot.
Şi băieţii plâng câteodată, vorba colegei de cameră, fană Holograf.

Azi am chef să ascult orice altceva decât părerile celor din jur.
Am să mă refugiez pentru a scrie poveşti pentru copii, poate le mai îndulcesc viitorii cinci ani din viaţă.

Şi melodia zilei:

* * *
sleeping beauty moments

Drept-stâng, vot-pauză.

Am să scriu despre copilărie, adolescenţă, vot şi politici ieftine de România. Da, chiar am chef să scriu asta. Mi-am dorit de atâţia ani să înşir speranţe şi dezamăgiri, încât simt că o dau în patologii dacă nu voi spune acum ceea ce gândesc.
Băi, îmi amintesc de momentele în care eram o puştoaică. Nu ştiu, cred că aveam vreo câţiva ani (puţini oricum), pe când am aflat că ieşise Constantinescu preşedinte. Eram la şcoală şi-mi amintesc de domnişoara de limba engleză, o “fată bătrână” care, entuziasmată că a ieşit “ţapul” cu care votase, a pus note de 10 celor care ştiau numele noului preşedinte. Evident, nu am ştiut şi nu am luat 10 pe “blat”. L-am luat pe merit mai târziu, dar asta e altă poveste de adormit copiii.
Apoi, în 2000 auzeam mamele colegelor de clasă cum se emoţionează că a ieşit “tataia” din nou preşedinte: “Mama e femeie bătrână, pensionară. Va avea pensii mai mari!”. Îţi dai seama că eram în şcoala generală atunci când se vorbea despre politici în limbaj comun, însă m-au marcat chipurile doamnelor rujate prost şi îmbrăcate pe măsura machiajului.
Apoi am ajuns la liceu: 2004. Era anul schimbărilor. Aflu că studenţii l-au votat pe Băse. Cică scăparăm toată ţărişoara de jigodii şi de acte teatrale ratate. Îmi ziceam în gând “fac 18 ani şi mă duc şi eu la vot! Abia aştept!”.
Mda, vine clipa. Am aproape 21 de ani şi merg la vot mâine. Şi-mi vine scârbă de tot ceea ce înseamnă democraţie în ţara asta, sistem politic. M-am uitat ieri la “marele trio”: Geoană, Băsescu, Antonescu. Şi încerc să-mi amintesc restul numelor participante în primul tur de vot. Vadim, Oprescu şi restul. Amuzant, nu am chef să votez cu nimeni, dar vreau să-mi fac datoria de cetăţean. Aşa că în turul 1 am să votez, ca să fiu sigură că nu se repetă istoria.
Iar în turul doi, am să fac sondaje pentru voi, ăştia de acasă. Să vă gândiţi la mine când se va anunţa că statisticile indică faptul că x-ulescu are 51% din voturi şi că 9% din populaţie a mers la vot. Eu am să fiu aia care o să întrebe şi o să afle răspunsuri.
Gata cu “eu cu cine votez?”! Voi trece în extrema cealaltă, întrebând pe ceilalţi: “Voi cu cine aţi votat?”. Culmea e că lumea îmi va răspunde, prin promisiunea anonimatului. Bineînţeles, îmi ţin promisiunile, deci nu va fi nimic ilegal. Însă voi contribui pe zâmbetul miilor de români care se vor bucura atunci când vor afla că votul lor a contat, că acelaşi rău nu a ieşit.
Aşa că oficial mă doare în dos de alegeri, am cea mai bună scuză de a nu vota în turul doi: lucrez pentru statistici.
Cum spuneam şi mai sus, până la o anumită vârstă, mai ales adolescenţa – eşti manipulabil prin faptul că, la 18 ani, ai drept de vot. Dreptul de vot ar trebui introdus cetăţenilor cu vârsta >21 de ani. La 18 ani nu eşti capabil să alegi, pe cale raţională, viitorul preşedinte. La 18 ani eşti încă un copil, nematurizat în plan cognitiv, afectiv, poate chiar fizic.
La frumoasa vârstă de majorat eşti doar o păpuşă pe care sistemul o manipulează prin promisiuni şi false uşi deschise: “eşti major: poţi vota, poţi fuma, poţi bea alcool”. La 18 ani sistemul te face “om”, deşi nu eşti nici pe departe împlinit, nu ai studii, habar nu ai la ce facultate vrei să dai.
Însă tot sistemul se întoarce şi te ucide: de la 16 ani te bagă în puşcărie pentru infracţiuni grave.
Sunt curioasă dacă, în momentul în care în România cetăţenii peste 60 de ani nu ar avea voie să voteze, pe motiv de senilitate, iar puştii de 18 ani pe motiv de necunoaştere, vor mai merge la vot ceilalţi (majoritatea scârbită care şi-a luat-o puternic de la sistem, care şi-a măcinat sănătatea din cauza reformelor salariale, care a plecat în străinătate ca să aibă cu ce îşi creşte copiii).

Doar m-am descărcat. Conţinutul acesta e cu tentă strict subiectivă şi personală. Dacă nu-ţi convine, nu-l citi. (deşi ştiu că şi tu îl gândeşti la fel )

* * *
eu+votare=love???

Make a wish…

Am obiceiul să fur brichete de la prietenii fumători şi să le aprind în faţa lor, în timp ce zâmbind şoptesc fiecăruia în parte: “pune-ţi o dorinţă!”
Şi culmea e că nimeni până acum nu mi-a zis să încetez cu copilării dintr-astea. Fiecare stă pe gânduri câteva secunde şi apoi suflă în flacăra minusculă aurie.
Mi-aş dori ca toate dorinţele celor apropiaţi să se materializeze, însă am ajuns la concluzia matură că ceea ce-mi doresc adesea nu este materializabil.
You can’t always make a wish come true.
Însă dacă ai putea să îndeplineşti cuiva o dorinţă, chiar şi ţie însăţi/însuţi, care ar fi aceea?

* * *
at night I make a wish upon a star, wishing you were here…

O viaţă în anotimpuri

Dacă aş putea să descriu o viaţă perfectă prin prisma unui anotimp, atunci ea s-ar numi primăvară eternă.
De ce am ajuns să-mi doresc să fie primăvară în orice zi? De ce detest toamna, iarna şi vara mai mult ca oricând?
Mereu am căutat acel laitmotiv în scrierile mele, acel raison d’etre în viaţa mea: El şi primăvară.
Mereu m-am amăgit singură că “e aici” atunci când mă ciocneam de ochii unui El prea puţin important. Şi de fiecare dată când l-am părăsit mi-am zis că nu voi avea parte de primăvara vieţii mele.
Toamna mă deprimă şi mă face să scuip acid pe fiecare frunză colorată de rugină. O strivesc in picioare cu o satisfacţie de nedescris. Iar când mă izbeşte vântul rece al serii, blestem fiecare scârţâit sinistru al teilor.
Dimineaţa e prea răcoroasă şi-mi răceşte pe loc cana mare, plină cu cafea fierbinte. Cafeaua rece e insipidă toamna.
Iarna… iarna simt cum îmi îngheaţă raţiunea în mine şi mă transformă într-o creatură rece, fără inimă. Înainte m-aş fi simţit bine, dar de-a lungul anilor mi-am sensibilizat simţurile. Fiecare fulg de nea îmi mai ucide un vis. Fiecare vânt rece îmi ucide zâmbetul. Iarna păşesc cu ochii închişi, pentru că mă orbeşte peisajul aparent pur. Mi se pare atât de fals totul. Realitatea şi mizeria umană e ascunsă în spatele unui peisaj alb complet, îngheţat în timp. Dar ştim cu toţii că timpul nu poate îngheţa.
Vara e mereu exagerată. Prea multă lumină dintr-odată, prea multă căldură, iar mie nu-mi plac lucrurile exagerate. Ploile sunt atât de calde şi amăgitoare, sufocante. Oamenii îşi ascund defectele în spatele unui bronz perfect şi a unui zâmbet prăjit de soare. Am impresia că norii de pe cer se topesc mereu la amiază. De fapt, care nori? Cerul e senin ca lacrima în fiecare zi. Iar când te saturi de atâta amăgire, te trezeşte la realitate o furtună de vară. Nu poate trece neobservată. Îţi lasă cadou fulgere şi tensiune în aer, iar fluviile se umplu până la refuz.
Dar primăvara… Primăvara mea e întotdeauna superbă. Îmi şterge urmele oricărei ierni geroase, mă întâmpină cu miros de frezii şi ghiocei, cu aşternut de verdeaţă, cu susur de izvoare proaspăt dezgheţate. Înfloreşte mai frumos pe an ce trece. Cafeaua are mereu gust dulce de la mierea proaspătă.
Viaţa ca o primăvară eternă nu e inodoră, nici însipidă. Ba, din contră, toate acestea se revarsă în cele mai pline trei luni de viaţă.
Acum mi-aş dori să fie primăvară în jurul meu, primăvară în viaţa mea, dar o am doar în gânduri.
E toamnă pustie şi tristă, banală şi exagerat de colorată. Curând va veni iarna…

* * *
Spring is all I need and you in it…

Calatorie cu peripetii

Datorita ultimelor e-mail-uri primite in ultima perioada de la cativa cititori am decis sa explic in cateva cuvinte de ce nu mai scriu atat de des: n-am timp; n-am mai ajuns in Sage cu laptopul; am decis sa iau o pauza din a mai publica pe blog bucati din “Dana” si povestea ei; nici Dana nu va scrie pe blogul ei o perioada, asa ca ne-am sincronizat.
Am pierdut 4 zile din viata pentru o vizita la Bucuresti care m-a dezgustat total.
M-a sufocat, m-a obosit, m-a dezamagit totul. Singura parte buna a fost ca am petrecut timp mult cu frate-miu si cativa prieteni. Bine, si tipii de la Arhitectura erau foarte draguti, n-am ce zice.

Sa incep cu toate dezamagirile mele:

1. Calatoria sau drumul de 7 ore cu Rapidul – plictisitor, lung, interminabil.
Momente triste: plecarea din Iasi;
Momente amuzante: vitelul nu mai mare decat un caine ciobanesc care alerga dupa tren pe o pajiste;
Momente sadice: tipa de la Medicina din compartiment care ne-a vorbit despre oase, inimi umane, cadavre.
Cunostinte noi asimilate: cadavrele din Bucuresti sunt moi si proaspete, pe cand cele din Iasi sunt maronii. Achizitionarea unui cadavru costa 20-30 RON. Studentii de la Medicina isi tin oase umane sub pat si ar dori sa-si cumpere o inima de om pentru a invata mai bine pe ea.

2. Sosirea in Gare du Nord – tarziu, praf, aglomeratie, dureri de cap.
Momente triste: cersetorii din gara;
Momente amuzante: calatoria de 6 statii cu metroul si toate fetele de oameni obositi ;
Momente sadice: niciunul.

3. Ziua de sambata – interminabila, coplesitoare etc.
Momente triste: trezitul de dimineata;
Momente amuzante: taximetristul anti-moldovean, grasii din metrou, shawormeristii, pitipoancele de Bucharest si cocalarii veseli;
Momente sadice: farmacista care ne baga pe gat nu stiu ce reducere.

4. Ziua de duminica – cea mai activa zi.
Momente triste: mirosul de alcoolist din lift;
Momente amuzante: 3 retardati in metrou care s-au ciocnit cu tehnologia isi exprima in public starea de “mare-i fu mirarea”, in timp ce rad tamp la reclamele vizionate pe Orange World. M-a pufnit rasul ca niciodata, imaginandu-mi 3 cocosati in varianta Notre Dame de Bucuresti, in metroul spre Piata Unirii, cu un IQ mai mic decat numarul firelor de par de pe chelia unui om; telefonul unui fost coleg de liceu;
Momente sadice: niciunul.

5. Ziua de luni – just another fucked up Monday.
Momente triste: bucurestenii care nu inteleg ca Bucovina nu este tot una cu Moldova, la fel cum Oltenia nu este tot una cu Muntenia.
Momente amuzante: ratacirea mea prin metrou, mersul de 1 statie in format conserva; intalnirea cu Iulia, turul facultatii de Arhitectura, colegul ei caruia nu-i venea sa creada ca nu am accent moldovean; intalnirea cu Ana; discutia cu cativa reprezentanti ai universitatilor la QS World Grad School Tour;
Momente sadice: incercarea de a lega o discutie cu o gasca de original freaky geeks la Intercontinental, in timp ce asteptam inceperea evenimentului.

6. Seara/noaptea de luni – prea lunga si populata pentru nervii si oboseala mea.
Momente triste: despartirea de frate-miu si vorbele lui “tu pleci, eu raman”;
Momente amuzante: calatoria de 7 ore cu prea credincioasa mahala de Bucuresti care venise la Sfanta Paraschiva; femeia de 50 de ani care i se adresa celeilalte in varsta de 60 cu “vai, fata!” ;
Momente sadice: niciunul.

Momentan ploua urat in Iasi, pana si Copoul s-a inundat de apa. Numai bine, tura asta le va sta pelerinilor in gat sarbatoarea. Cei care au profitat exagerat au fost taximetristii care, dupa ce ca iti baga la 6 dimineata tarif de noapte, te trezesti ca ai si “tarif de Sfanta Paraschiva” si iti ia cu 20 lei mai mult decat in mod normal de la gara pana la Gaudeamus.
Bine ca s-a terminat, nu imi mai trebuie nimic.
Macar ziua de azi a fost frumoasa. M-au trezit ciocaneli in usa. Un mos simpatic mi-a dat sa semnez de primire si mi-a lasat un cos mare cu frezii si un biletel, toate venind din partea prietenului meu.
It’s good to be loved. See details below.

* * *
Thank you for being there for me.

Departe

Nu mai am timp sa scriu pe blog, nu mai am tastatura romaneasca, dar am idei.
Asta e cel mai important.
Momentan tin sa-mi cer scuze cititorilor mei pentru lipsa de continut si bloggerilor pe care ii citesc pentru lipsa unui comentariu la adresa articolelor lor.

Departe de Iasi… mi-e dor de linistea de acolo si de colegele de camin. Mi-e dor sa pot strabate orasul pe jos dintr-un capat intr-altul.
Nu-mi place Bucurestiul, cel putin in mod cert.
Are cineva vreo idee cum ajung din Dristor 2 aproape de Intercontinental?
I feel so lost, la dracu’!