Calatorie cu peripetii

Datorita ultimelor e-mail-uri primite in ultima perioada de la cativa cititori am decis sa explic in cateva cuvinte de ce nu mai scriu atat de des: n-am timp; n-am mai ajuns in Sage cu laptopul; am decis sa iau o pauza din a mai publica pe blog bucati din “Dana” si povestea ei; nici Dana nu va scrie pe blogul ei o perioada, asa ca ne-am sincronizat.
Am pierdut 4 zile din viata pentru o vizita la Bucuresti care m-a dezgustat total.
M-a sufocat, m-a obosit, m-a dezamagit totul. Singura parte buna a fost ca am petrecut timp mult cu frate-miu si cativa prieteni. Bine, si tipii de la Arhitectura erau foarte draguti, n-am ce zice.

Sa incep cu toate dezamagirile mele:

1. Calatoria sau drumul de 7 ore cu Rapidul – plictisitor, lung, interminabil.
Momente triste: plecarea din Iasi;
Momente amuzante: vitelul nu mai mare decat un caine ciobanesc care alerga dupa tren pe o pajiste;
Momente sadice: tipa de la Medicina din compartiment care ne-a vorbit despre oase, inimi umane, cadavre.
Cunostinte noi asimilate: cadavrele din Bucuresti sunt moi si proaspete, pe cand cele din Iasi sunt maronii. Achizitionarea unui cadavru costa 20-30 RON. Studentii de la Medicina isi tin oase umane sub pat si ar dori sa-si cumpere o inima de om pentru a invata mai bine pe ea.

2. Sosirea in Gare du Nord – tarziu, praf, aglomeratie, dureri de cap.
Momente triste: cersetorii din gara;
Momente amuzante: calatoria de 6 statii cu metroul si toate fetele de oameni obositi ;
Momente sadice: niciunul.

3. Ziua de sambata – interminabila, coplesitoare etc.
Momente triste: trezitul de dimineata;
Momente amuzante: taximetristul anti-moldovean, grasii din metrou, shawormeristii, pitipoancele de Bucharest si cocalarii veseli;
Momente sadice: farmacista care ne baga pe gat nu stiu ce reducere.

4. Ziua de duminica – cea mai activa zi.
Momente triste: mirosul de alcoolist din lift;
Momente amuzante: 3 retardati in metrou care s-au ciocnit cu tehnologia isi exprima in public starea de “mare-i fu mirarea”, in timp ce rad tamp la reclamele vizionate pe Orange World. M-a pufnit rasul ca niciodata, imaginandu-mi 3 cocosati in varianta Notre Dame de Bucuresti, in metroul spre Piata Unirii, cu un IQ mai mic decat numarul firelor de par de pe chelia unui om; telefonul unui fost coleg de liceu;
Momente sadice: niciunul.

5. Ziua de luni – just another fucked up Monday.
Momente triste: bucurestenii care nu inteleg ca Bucovina nu este tot una cu Moldova, la fel cum Oltenia nu este tot una cu Muntenia.
Momente amuzante: ratacirea mea prin metrou, mersul de 1 statie in format conserva; intalnirea cu Iulia, turul facultatii de Arhitectura, colegul ei caruia nu-i venea sa creada ca nu am accent moldovean; intalnirea cu Ana; discutia cu cativa reprezentanti ai universitatilor la QS World Grad School Tour;
Momente sadice: incercarea de a lega o discutie cu o gasca de original freaky geeks la Intercontinental, in timp ce asteptam inceperea evenimentului.

6. Seara/noaptea de luni – prea lunga si populata pentru nervii si oboseala mea.
Momente triste: despartirea de frate-miu si vorbele lui “tu pleci, eu raman”;
Momente amuzante: calatoria de 7 ore cu prea credincioasa mahala de Bucuresti care venise la Sfanta Paraschiva; femeia de 50 de ani care i se adresa celeilalte in varsta de 60 cu “vai, fata!” ;
Momente sadice: niciunul.

Momentan ploua urat in Iasi, pana si Copoul s-a inundat de apa. Numai bine, tura asta le va sta pelerinilor in gat sarbatoarea. Cei care au profitat exagerat au fost taximetristii care, dupa ce ca iti baga la 6 dimineata tarif de noapte, te trezesti ca ai si “tarif de Sfanta Paraschiva” si iti ia cu 20 lei mai mult decat in mod normal de la gara pana la Gaudeamus.
Bine ca s-a terminat, nu imi mai trebuie nimic.
Macar ziua de azi a fost frumoasa. M-au trezit ciocaneli in usa. Un mos simpatic mi-a dat sa semnez de primire si mi-a lasat un cos mare cu frezii si un biletel, toate venind din partea prietenului meu.
It’s good to be loved. See details below.

* * *
Thank you for being there for me.

Departe

Nu mai am timp sa scriu pe blog, nu mai am tastatura romaneasca, dar am idei.
Asta e cel mai important.
Momentan tin sa-mi cer scuze cititorilor mei pentru lipsa de continut si bloggerilor pe care ii citesc pentru lipsa unui comentariu la adresa articolelor lor.

Departe de Iasi… mi-e dor de linistea de acolo si de colegele de camin. Mi-e dor sa pot strabate orasul pe jos dintr-un capat intr-altul.
Nu-mi place Bucurestiul, cel putin in mod cert.
Are cineva vreo idee cum ajung din Dristor 2 aproape de Intercontinental?
I feel so lost, la dracu’!

Scurt dialog

Probabil cel mai scurt articol scris în viaţa mea…

Zilele trecute m-am întâlnit cu un vechi prieten.
După discuţii despre viitor şi ce drum o să aleagă fiecare, mi-a zis sec:

- Ştii, Roxana, cel mai trist lucru e să ajungi să-ţi trăieşti visele…

I-am răspuns:

- Greşit. Cel mai trist e să nu ai vise şi să ajungi să-ţi trăieşti doar dezamăgirile…

Nu a mai dat niciun semn de viaţă de atunci.

* * *
Îmi trăiesc doar 5% din vis, dar măcar trăiesc…

Casa mea nu e acasă…

Mereu vorbim despre “acasă”, despre “casă”. Unii şi-au găsit un loc pe care să-l poată numi aşa. Eu încă il mai caut.
În trecut aveam un asemenea loc pe care îl iubeam şi îl detestam în acelaşi timp. Azi nu am să spun că Bucovina nu e frumoasă. Este, într-adevăr. Mulţi visează să vină aici, departe de agitaţia urbană.
Am revenit şi eu, departe de agitaţia Iaşului. Am ajuns la vechiul meu “acasă”…

Priveam zilele trecute, de la fereastra dormitorului, crestele depresiunii. Păreau monştri uriaşi, ieşiţi din cărţile pe care le citeam odinioară, în copilărie.
Îmi imaginam cum un pictor amator le-a desenat. Atât de nedefinite, fără o logică. Natura creează ilogic, se creează singură ilogic. Dar şi aşa, încercam să urmăresc acel contur. Să văd unde mă poartă.
Şi minute în şir, conturul crestelor m-a purtat dincolo de Moldova, furioasă şi sătulă, după o masă copioasă de furtună, dincolo de fumul ce ieşea din case – oamenii au început să simtă răcoarea unui septembrie neprietenos, dincolo de pădurea mutilată şi de trunchiurile copacilor, pline de cicatrici.
Şi-apoi am descoperit că peste conturul crestelor s-au înghesuit vreo 4 nori, mari şi pufoşi, cu miez alb şi margini umbrite de un gri montan. Erau nori de furtună, dar nu păreau furioşi. Pe ici, pe colo, o pată de albastru îmi dădea de bănuit că dincolo de oraş e încă senin.
Pe fundal îmi cântau Scorpions – Wind of change…

Acum un an, pe vremea asta, îmi puneam alte întrebări: “Oare Iaşul o să fie prietenos cu mine?”, “Am să-mi pierd prietenii vechi?”, “Îmi va fi dor de casă?”, “Am să mă descurc singură?”, “Ce-or să mai schimbe oamenii prin zonă?” .
Acum aveam în palmă răspunsul: Iaşul a fost mai mult decât primitor cu mine, mi-a devenit o a doua casă; mi-am pierdut prieteni, dar am câştigat alţii în schimb; nu mi-a fost dor de casă decât în prima lună – acum mi-e dor de cealaltă “casă”; m-am descurcat singură mai bine decât m-aş fi aşteptat; oraşul meu de munte nu s-a schimbat. Oamenii au mai smuls doi, trei brazi, dar în ansamblul ei, pădurea îmi părea mai sănătoasă decât acum un an.
Locurile de acasă mi-au dăruit o copilărie fericită, familie iubitoare, prieteni dragi – toate timp de 19 ani. Şi poate am să rămân mereu recunoscătoare că am avut din plin zăpadă şi ierni pline de jocuri şi râsete de copii, veri blânde, aer proaspăt, toamne colorate şi totuşi brazi verzi întotdeauna. Mi-au dăruit miros de cetină în casă, de sărbători, ciripit de păsări, linişte şi calm în jurul meu, spaţiu pentru personalitatea mea complicată, cărţi rare, istorie, credinţă (poate prea multă).
Însă Iaşul mi-a dăruit într-un an şi mai mult: linişte, calm, cultură, istorie, cărţi şi oameni care îmi împărtăşesc dragostea de carte, inspiraţie în tot ceea ce am făcut, clădiri istorice, a gamă diversificată de zâmbete, libertate, parcuri verzi şi inflorite, panorame de neuitat, tipologii umane, prieteni, concerte. M-a hrănit cu muzică, artişti de toate felurile, speranţă, încredere, dezamăgire, realizări şi eşecuri. M-a maturizat într-un an cât m-aş fi maturizat în zece. Am crescut sub toate aspectele, însă am crescut pentru că oraşul acela m-a educat, mi-a dat lecţii de viaţă şi oportunităţi.
Dar simt că locul meu nu mai este nici acolo.
Am luat tot ce a fost mai bun din fiecare loc unde am fost, unde am trăit.
Am răpit informaţii, am cerut drept recompensă şi mai multe informaţii.

Mi-a fost dat să văd şi partea frumoasă a Europei şi de atunci am un gol în mine.
Nici Bucovina, nici Iaşul, nici toată România nu mi-l poate umple.
Iar azi am mai multe motive să plec decât aveam acum 2 ani.
Încă puţin timp de aşteptat.
În câteva luni îmi caut altă casă…

* * *

Azi, pe fundal îmi cântă Sixpence Non The Richer – Kiss me .

A pilgrimage to the past…

Pelerinaj în trecut…

Memories never fade, if you lock them inside your heart.

* * * * *
Uneori îmi vine să-mi iau cu mine strictul necesar şi să plec în lume. Parcă nu-mi mai pică bine să stau prea mult într-un loc în care mă cunoaşte lumea. Mă apucă dorul de Brugge. Străduţele acelea pavate cu piatră, nici urmă de maşini, doar biciclete şi trăsuri ori plimbări cu barca. Clădiri vechi, dar frumos conservate (se vede că belgienii ţin la istoria lor şi vor să o păstreze, nu să o distrugă ), construite din cărămidă roşie. Pasaje cu boltă aurie şi biserici simpatice, din care nu se aude slujba până în celălalt capăt. Belgienii îmi dau impresia de “what happens inside, stays inside”.

Au 3 limbi oficiale şi un dialect, pe cale să devină a patra limbă:  franceza, flamanda, germana şi olandeza. N-am să spun neerlandeză, pentru că pe asta o vorbesc cei din regiunea flamandă.
Au cea mai bună ciocolată din Europa, cel puţin.  Sunt un leagăn de istorie, curente artistice, artişti, scriitori.
Au verde belgian şi sunt civilizaţi. Bine, aspectul acesta nu-i împiedică pe ţiganii români să le facă o vizită şi nu ar trebui să te mire dacă vezi vreo ţigancă cu fustă colorată plimbăndu-se prin capitală.
Însă revenim la Brugge şi la dorul care m-a prins de orăşelul acela minuscul, dar imens în ochii vizitatorilor. Mi-e dor şi sper să-l vizitez din nou, cândva în viitorul apropiat.

* * * * *
Mi-e dor de evIQ. Şi de Tim-mates. Şi de Iaşi-mates. Pe ieşeni am să-i revăd curând, într-o lună. Ar fi cazul să se încheie vacanţa şi să mă apuc de treabă. Mi-e dor de Copou şi de parc, de balenă şi să trec seara pe lângă corpul A, să mă aşez cu prietenii pe băncile de la FEAA şi să privim cât de frumos e luminată Universitatea. Să mai aud noaptea la ora 12 ceasul, să râd de poliţiştii care ne privesc suspect sau de maşinile care fac întrecere pe bulevardul Carol. Să trec prin Piaţa Unirii şi să-i văd pe aurolaci cu pungile la gură, în faţa hotelului Astoria, privind prin geamul mare spre TV, unde se difuzează un meci de fotbal. Mi-e dor să mă plimb pe Ştefan cel Mare atunci cânde închisă circulaţia. Să fac o oprire în parcul din faţa Teatrului Naţional şi să privesc luminile. Şi-apoi să o luăm la pas repede spre Cub, să coborâm şi să ajungem în Tavernă, unde masa lungă din colţ ne aşteaptă mereu. Şi să vină băieţii şi să cânte, să cântăm şi noi cu ei. Mi-e dor să trag o fugă până la Palat ziua sau seara. Preferabil seara, e mai frumos luminat. Şi să-mi imaginez cum calc pe urmele domnitorilor şi domniţelor. Şi-apoi să mă pierd spre Luceafărul şi să mă aşez lângă fântână.
Sunt lucruri atât de banale poate, pentru unii, dar pentru mine sunt locuri încărcate de amintiri frumoase de-a lungul unui an…

* * * * *

Mi s-a făcut dor de Iaşi, aşa că am strâns toate fotografiile din cele 10 zile cu evIQ team şi am făcut un colaj. Iaşul e frumos, cu bune şi cu rele. Aşa că nu ar trebui criticat pentru ceea ce nu are, ci apreciat pentru ceea ce nu se mai găseşte nicăieri în ţară…

Negustori…

( De câte ori nu ai spus că începând de mâine schimbi totul? Începând de mâine vei fi alt om, pentru că cel de lângă tine nu te acceptă aşa cum eşti şi pentru că trebuie să fii altcineva decât tu însuţi ca să supravieţuieşti într-aşa o lume de haină?
Ori de câte ori suferi îţi închizi o parte din porţile inimii, deschizi porţile minţii şi realizezi că a iubi înseamnă raţional. Sau cel puţin aşa trebuie. )

N-avem nevoie de iraţional pe lumea asta. Nu ne primeşte nimeni dacă vindem vise pe stradă. Nu câştigăm nimic din comerţul cu speranţe. NU!
Trebuie să ştii pe ce carte să joci, altfel nu primeşti înapoi nici măcar ceea ce ai investit.
Ca un om raţional, gândeşti în avans toate mişcările, iei în considerare orice pas greşit, rişti şi în final… rezultatul este unul scontat.
Vânzător de adevăruri crude şi tăioase, comercializezi realităţile tuturor. O întreagă afacere de sfaturi strategic rostite, o întreagă cultură şi cunoaştere dobândită cu un scop comercial, niciodată pentru persoana ta, ci pentru cei din jur. Cererea e mare, oferta ta e la fel de consistentă. În fiecare an faci faţă crizei, pentru că eşti cu un pas înaintea celorlalţi.
Iar când realizezi că un vânzător de vise este strivit de greutatea cuvintelor aruncate asupra-i, te decizi să nu devii niciodată unul .

Până când? Până ieri…
Ieri ai cunoscut un vânzător de vise şi de speranţe care supravieţuieşte crizei. Nu e bogat, insă are strictul necesar. Şi mai presus de toate, are libertate. Sfidează legile gravitaţiei care spun că visătorii nu pot să se înalţe printre tarabele ce vând realităţi la pachet. El s-a ridicat şi e fericit. E liber.
Începi să te detaşezi de realitatea ta crudă şi înfiorătoare. El îţi deschide uşa. Păşeşti în visul său. E atât de frumos, atât de luminat, încât îţi curg lacrimi fără să realizezi că plângi. Dar plângi de-a binelea. Şiroaie mari şi limpezi ţi se scurg pe obraji, ca izvoarele de munte printre pietrele acoperite de iarbă.
El nu ar vrea să plângi, pentru că nu e un negustor de lacrimi. Şi-a impus principii pe care le respectă: niciodată să nu vinzi sau să cumperi lacrimi. E mai bine să-ţi fie făcute cadou, pentru că sunt adevărate perle.
I le fac cadou. Am atâtea perle strânse în palmă, zilnic, căci plânsul mi-a devenit rutină…

Negustorul acesta de vise şi speranţe e şi negustor de promisiuni. Sau cel puţin aşa am crezut. Mi-a spus azi că nu mai vinde promisiuni nimănui. Le dăruieşte persoanelor speciale. La fel face şi în cazul curajului. Nu va fi niciodată vânzător de curaj, pentru că nu poate vinde aşa ceva. Curajul se dăruieşte, nu se vinde!
Îl credeam diferit de mine, însă mi-am dat seama că niciodată nu am fost negustor de realităţi. Era doar o mască. Sub ea se ascundea un alt negustor de vise.
Suntem ca două unghiuri complementare, ca două linii paralele care se unesc doar la infinit.
Universul e totuşi destul de încăpător pentru amândoi, iar pentru că împărtăşim aceleaşi pasiuni, aceleaşi măşti, am decis să ni-l insuşim. Universul unor negustori de vise…
Sună bine, nu-i aşa?

* * *
( I’m always late, but you’re always waiting for me… )

Colţul meu de lume

Simţeam nevoia unui colţ doar al meu, unde să mă retrag cu o carte sau cu playerul şi să ascult muzică sau, după caz, să scriu, să citesc, să desenez, să fotografiez.
Colţul meu de lume nu a fost niciodată o cameră în care m-am izolat. Nu.
Nu mi-a ajuns vreodată camera mea de acasă, plină cu jucării şi cu parfumul copilăriei, cu o bibliotecă veche în care-mi aşezam cu atenţie, în adolescenţă, cărţile preferate sau cărţile “must read”. Uneori copilul din mine ieşea la suprafaţă, reproşându-mi că l-am ţinut ascuns. Şi îi şopteam mereu, în gând, că nu aş vrea să-l vadă toată lumea.

Colţul meu de lume nu l-am găsit închis între patru pereţi.
L-am găsit primăvara crud şi înverzit.
L-am găsit vara înflorit, cu parfum de cireş, de brad şi de zmeură.
L-am găsit toamna arămiu, cu parfum de prună coaptă, cu pătură de frunze uscate, roşiatice.
L-am găsit iarna îngropat sub zăpadă, doar cu brazii veşnic-verzi.

Şi acolo am evadat când am simţit că slăbesc şi nu pot să înfrunt pe deplin grijile zilei.
Acolo am fost doar eu cu mine.
Acolo mi-am odihnit imaginaţia.
Am prins inspiraţia în palmă şi mi-a părut, pentru prima dată după mult timp, că deţin lumea, concentrată în pasta unui pix din mâna mea stângă.
Colţul meu, în care puteam să închid ochii şi să visez, fără să-mi fac griji că cineva îmi va înfige cuţitul în spate. Era locul în care puteam dormi liniştită.
Aveam zile în care priveam din depărtare strada pietruită, circulată de pietoni şi de vreo două automobile.
Uneori un vecin îşi mai scotea calul indian şi-l alerga pe dealuri, spre pădure. Alteori, câteva babe se adunau la “radio-şanţ” (bârfă). Câţiva copii de şcoală generală se jucau ori furau vişine.
Şi toate astea departe de mine. Colţul meu mă ţinea departe de agitaţia străzii, departe de ei. Lumea mea, acolo, era colorată-n verde crud, împodobită cu meri, cireşi şi doi brazi mici, uitaţi de pădure. Lumea mea era parfumată de zmeuriş şi acoperită cu susurul unui pârâiaş. Mă mai speria câte un flurure sau o albină, vizitatori neanunţaţi.
Seara, aveam parte de cel mai frumos apus de munte. Dacă priveam pădurea de brazi din spatele meu, nu mi se arăta decât conturul unor creste. În faţa mea, aceeaşi stradă pietruită, luminată de 3 becuri,a căror lumină bătea spre conturul pădurilor de peste râu.
Colţul meu era luminat de un bec antic, care nu-şi lăsa decât o treime din lumină să ajungă pe pământ. Auzeam greierii “concertând”.
Noaptea se aşternea într-un mod subtil: priveam norii de pe cer, roşiatici; închideam ochii pentru câteva secunde; când îi deschideam, cerul e cuprins complet de întuneric. Câte o stea mai rătăcea din loc în loc.
Priveam întunecimea înaltului, numărând vreo 10 stele care se lăsau “pradă” ochiului uman. Iar în dreapta mea, în depărtare, lumina şi luna, mare şi albă.
Adormeam acolo, pe pătură, cufundată în vise.

***

Sunt câteva zile de când plouă şi cerul se aprinde furios. Colţul meu de lume s-a îngropat sub picături de apă…