Tablou

Imaginează-ţi:
E seară. Vântul ăsta e atât de tăios şi agresiv, încât până şi crengile care bat abuziv în geam caută adăpost. Ar vrea să le deschizi uşa şi să le inviţi la căldură. Plânge noaptea şi sunetele îngheaţă înspre pădure.
La marginea ei, o casă cu faţadă portocalie întâmpină singurătatea. O lumină pală răzbate prin obloane, strop cu strop, rază cu rază. Zăpada din exteriorul casei străluceşte, de parcă mii de licurici s-au aşezat, în prag de sărbătoare, la o horă şi-acum joacă în jurul adăpostului luminat ca un foc mocnit de tabără .
Lângă casă, o fântână din piatră veche te scoate din monotonia peisajului. Lângă ea, un câine zgribulit îi dă suspicios târcoale.
Undeva, de la intrare, se poate zări prin fereastra mare, o formă de om. E o fată, singură şi tristă.Stă la un birou din lemn masiv şi scrie ceva la lumina chioară a unei veioze – sursa focului în jurul căruia dansau licuricii de zăpadă.
Scrie de atâta vreme, să fi trecut vreo câteva ore bune de când o admiri. Undeva, pe la picioare i s-a adunat un teanc de hârtii mototolite şi pătate de cerneală. D ce scrie? Cui îi scrie? De ce e singură? De ce plânge? De ce nu se mişcă?
Toate sunt întrebări retorice. Ţi le pui singur, fără a şti vreun răspuns. De fapt, ele oricum nu au vreun răspuns. Eşti exterior lumii ei, aşa că tot ce poţi face e să te întrebi “de ce”-uri şi să te frămânţi în van.
Uneori e atâta tensiune în casa părăsită, încât până şi veioza i se mai stinge. Lumina pâlpâie şi se întrerupe constant. Şi totuşi mâna ei scrie chiar şi pe întuneric. Auzi cum rupe filă după filă, cum face un bulgăre de hârtie şi-l aruncă la picioare.
Dacă o strigi, nu îţi răspunde. Dacă o asculţi, nu vorbeşte. Dacă vorbeşti, nu te aude. Dacă te mişti totuşi, se mişcă şi ea. La mimici răspunde prin mimici.
Încerci să-i faci cu mâna şi, dacă te laşi când pe stânga, când pe dreapta, îţi face şi ea înapoi.
Te atrage atât de mult fiinţa asta stranie, cu chip uman, deşi nu-i poţi desluşi detaliile, ci doar ansamblul ei.
Dar hai, trezeşte-te, deja te uiţi de patru ore la tabloul pictorului anonim…

A different path…

A life I live
The way it is:
Confusing, yet beautiful.

A life I live,
Even in chaos,
A life I struggle to straighten
In the eyes of the world.

A life I live solitary
Always smiling,
Never sorry.

But you – a life you live
Always in full indifference.

Your dreams – suppressed,
Your smiles – condemned,
Your mask – always worn
For the eyes of the world.

Your life draws beautiful lies,
Your life leaves me indifferent,
Your life made my love absent.

The road I am on
Holds onto my name only,
So rest for the last time
Alone with your mask…

* * * * *
(different drops in the ocean…)

Blogosfera – story no. 1

Aveam chef de scris ceva amuzant şi, ca să nu aştept toate replicile mi-se-rupiştilor de pe twitter, m-am decis să scriu povestioare despre blogosferă.

Story no.1

A fost odat’ ca niciodată, pe când internetul transforma copiii în jucători profesionişti de WOW, într-o mare împărăţie cu o reţea www bine pusă la punct, un împărat. Bloggerii-ţărani îl iubeau mult şi îi rosteau cu multă admiraţie numele, atunci când aveau de cerşit bannere şi link-exchange. Blogger-Împărat era fericit în blogosferă, doar avea cea mai tare împărăţie-blog din lume.
Într-o zi, la poarta paginii de “audienţe publice cu B.I.(Blogger-Împărat)”, un blogger-ţăran, necăjit, i-a lăsat un comment:
“Măria-ta, World-Wide-Web-ul Tău, Blogger-Împărat, am familie mare, viteză de net mică, iar eu şi copiii mei, bloggerei în devenire, nu ne putem descurca. Am venit la Măria-Ta pentru a cere un link-exchance, aşa poate am şi eu mai multe vizite pe blog şi poate blogspot şi google îmi dau şi mie niscaiva cenţi să-mi iau un domeniu. Ştie Măria-Ta că “famelia mare, remuneraţia mică” cu trafic mare se ţine.

Blogger-Împărat, marcat de tragico-dramaticul comment lăsat la poarta Sa, a decis să-l primească pe blogger-ţăran sub aripa lui:
“B.T., nu-ţi fă griji. Ca mare blogger ce sunt şi mărinimos din cale-afară, am să îndrept situaţia. Uite, ai un link-exchange din partea mea. Tot ce trebuie să faci este să mergi la împărăţia lui Traffic-Împărat şi să-i ceri să te înscrie acolo. Mulţi proşti îţi vor vizita blogul, dar poate aşa comerţul cu comment-uri poate o să meargă mai bine.”

Blogger-ţăran a fost fericit când a primit un pingback pe blogul său şi comment-ul de la Măria-Sa, B.I.
Scris şi făcut! B.T. a accesat degrabă blogul lui Traffic-Împărat şi i-a lăsat întocmai un comment:
“Traffic-Împărat, Blogger-Împărat îţi cere să mă înscrii şi pe mine cu blogul meu, sunt un umil cultivator de commenturi, îmi câştig pâinea hoinărind pe blogurile altora şi lăsând commenturi, poate-poate îmi vizitează şi mie careva blogul.”
Traffic-Împărat i-a răspuns:
“Cine eşti tu, blogger-ţăran, să vii la mine şi să-mi spui să fac întocmai cum dictează B.I.? Nu ştii că suntem în război? Piei din blogul meu, wannabe-ule!
Orice comentariu va fi automat şters!”

Blogger-ţăran s-a simţit călcat în picioare. A accesat din nou blogul lui B.I. şi i-a lăsat un comment:
“Măria-Ta, T.I. nu m-a primit, m-a izgonit şi m-a plasat la ignored users. M-a jignit făcându-mă wannabe blogger. Mi-ai promis că mă iei sub aripa ta. De ce mi-ai înşelat încrederea?”

Blogger-Împărat nu i-a aprobat comment-ul. Blogger-ţăranul citea zilnic: “your comment still awaits moderation.”
Supărat, s-a dus la blogo-crâşmă şi şi-a înecat amarul într-o bere virtuală. A decis să-i declare război. Cu ajutorul unei conferinţe a strâns mai mulţi blogger-ţărani care îi împărtăşeau ideile.
De atunci, până în ziua de azi, continuă războiul. Toţi se chinuie să întreacă blogul lui Blogger-Împărat. Până acum, doar Negru-Împărat a reuşit. Bătălia se dă la castelul din vârf.
Singurul câştigător este Traffic-Împărat care îşi ia banii, făcând publicitate războinicilor blogosferei.

* * *

(to be continued după 5 august…)

Furtună de iubire…

* * *
“Zâmbeşte!”,
îmi şopteşte
în ureche
o voce caldă.

Te-aş asculta,
dar azi, ca niciodată,
raţiunea mi-e-ncleştată
de dulcele sfârşit.

Durerea din jur
îmi stinge focu-n care
ardeam cu patimă.
- o lacrimă – .

* * *

“Revino-ţi!”
- aş vrea -,
însă EL nu mă lasă.

Sărută-mă!
şi prinde-mă în plasă,
n-a mai rămas nimic din mine.

Ridică-mă!
sunt o nimfă ce are să devină
un fluture prin tine.

Ucide-mă!
nu vreau să fiu aruncată
în închisori de nostalgie.

Salvează-mă!
nu vreau să fiu un chip fragil,
oglindit în ochii tăi negri.

Iubeşte-mă!
aşa cum doar tu poţi s-o faci,
fiindc-am uitat cum e să iubeşti.

Stinge-mă!
cu mâna ta trecută peste ochii mei,
fiindc-am uitat cum e să trăieşti.

Alungă-mă!
sunt doar blesteme, furtuni,
fulgere şi ploi ce vin să te atace.

Sărută-mă!
şi-apoi trădează-mi buzele,
căci dor când sunt în preajma ta.

* * *

Iubirea
nu-mi sună a bine
Şi totuşi
strânge-mă de mână.

Mi-e frică:
de mine,
de tine,
de noi.

Mi-e frică
de fericire…

* * *

( Absenţa ta mi-e inspiraţia.)

Call of the past

December 1918 was the first time I saw him. That man with gentle looks, with eyes ready to embrace my sorrowful body still forms a shadow in my memories even today.

I do not know why, but my mind can make no more a portrait of him. It seems as if pieces of puzzle flow deep in my mind, trying to reach each other, but nevertheless, distant from forming that final image.
And yet again, I am able to form an image crystal clear of his smile. I like to think that I feed my heart with that image. No matter how foolish it may seem, it is all I have left from that distant memory.

Sometimes I keep asking myself “Why?”. Why was I not able to overcome my fears, to release myself from that feeling of emptiness that dominated my whole life? Until that moment, I never felt warmth inside my heart, as if my feelings were missing something. Feelings with no direction, with no human content. Empty feelings …
Oh, how I fear those feelings might come back someday. I fear them strongly and that thought of returning to what I once were just poisons my future.
And yet again,  though I longed for his embrace,  I could not accept it.  Why? Why did I not say yes that time? For once in my life, to think outside of the box. For once in my life, to free myself from the chains of the ordinary? What was I expecting? A prince riding a white horse, saying “Come with me.You must come. For my life is not worth living without you by my side, my one true love. ..“
But he was… He was just like a prince: beautiful features had his face shown me every time I looked at him. Eyes, big and clear, showed me an unimaginable world, filled with blue skies and white, fuzzy clouds. Oh, and how the rays of light would come and gently touch my cheeks.  And that world belonged to him, but he would have given his world to me, eventually, for  he loved me. He truly loved me.

Yet I ran as far as I could, for I thought of myself not being worthy of him. Oh, but what a fool I was. I now recall our first time, when our eyes crossed each other’s paths. It happened in a bliss, as though it was just moments ago.
“Pardon me, young beautiful lady, for I am blind and can not see the road I am on.”
“Oh, kind sir, do not apologize, for you are not to blame.”
“But surely must I apologize, my lady, for your beauty has captured my eyes and I lost my path.”
“Oh… It is I who must apologize then. I did not think that my beauty could make such victims.”
[…]

Continuarea o găsiţi aici.

* * *
It kind of resembles someone I know…
(short story scris pentru un concurs.)

What if…

What if…

What if we were kids again
Seeing our life as a game?
What if we were young once more
And you would come knock at my door
Asking me to be with you,
To love you?
You would think that
I am foolish to say "no"
And you would follow me
Until I say "I love you"
And you would whisper
Softly in my ear:
"I told you so!"

What if time had no limit
Just for the two of us?
We would run after
Our old school's bus
And laugh lots of
Rainbow-colored sounds,
Thinking of today's fun
And tomorrow's romance.
What if there was just us,
Characters inside a story
Writing with our smiles
Love without mistakes or worries?
What if I would meant to be
With you until the end of time?
Would you smile,
Pretend you have to go
And never be mine?
And never look back?

What if I were to be a drop,
Falling in your hand,
Seeking your warmth?
Would you protect me,
Keeping me safe in your palm?
Or would you leave me
To dry and disappear?
I am not dangerous,
I mean no harm,
But what if all I have to offer
Is just a smile and my love?
Would that be enough for you?
Tell me, for I await your answer.

Yet no answer arrives,
Only cold silence remains.

What if you were meant to be real?
Would you show your face and reveal
All your mistakes?
I would gently whisper in your ear:
"My love, whom I hold dear,
I am yours and you are mine,
Mistakes are meant to be mistaken,
But memories rest immortal in time."

What if you would believe
In me for just once?
I would sleep next to you,
Holding your hands,
Touching your black hair
And singing you to sleep.
I would wake you with a soft breeze
And show you all my wonders,
Oceans, landscapes, blossom trees…

Yet still no answer to my needs
And all my prayers rest in vain.
I fall asleep inside my grave,
For I am alone once more,
For you have locked your door,
Leaving me outside your world.
What if you would warm my cold?

( inspired by another “you”… )

Pentru o atmosferă pe măsură, click below:

Fragmente…

Fragmente rupte din experienţă, expuse la ultravioletele inimii mele şi transpuse în rânduri fără rost – cam aceasta ar fi descrierea la ceea ce am acum în minte, la ceea ce vreau să scriu şi adesea nu reuşesc.
Fragmente din viaţă pe care aş vrea să le fotografiez, să le împărtăşesc celor apropiaţi.
Fragmente de cuvântări pe care le-aş recita cu glas tare şi răspicat, să mă fac auzită pân’ la lună şi la stele.
Fragmente de stele pe care le-aş rupe din cer, poate, poate mi se luminează şi mie calea spre nicăieri.
Bucăţi mari de zâmbete, frânturi de gânduri, fărâme din bătăile inimilor noastre la un loc şi stropi mari de ploaie caldă, de vară.
Dar în suflet sunt doar furtuni, iar în jurul meu nu adie vântul, ci o vijelie stă să se pornească la orice pas.
Am găsit în drumul meu spre un el paşi însemnaţi, stropiţi de culorile curcubeului şi puternic conturaţi de vise. Şi i-am urmat. Nu regret. Am ajuns în necunoscut şi l-am cunoscut mai bine ca oricine.

Prea expusă sau prea falsă – aşa pare viziunea mea. Şi nu-mi pasă. Cunoşti doar un fragment din ceea ce este ea.
Azi am privit către soare şi mi-am dat seama că şi el are probleme. Azi a fost invizibil din cauza prietenilor săi, norii. Azi norii s-au băgat în seamă şi i-au luat din strălucire. Cât de mult se aseamănă soarele cu noi. Ar putea să ne fie zeu sau prieten. Sau mai mult decât o sursă de lumină şi de căldură. Şi acesta-i doar un fragment din rutina sa…

Lumea e fragmentată din ce în ce mai evident. De ce n-am privi viaţa ca pe un fragment din univers ?
Dacă acest gând este doar un fragment dintr-o reţea interconectată de judecăţi asemănătoare, dacă nu chiar identice?
Încep să cred că avem nevoie de fragmentele episoadelor importante din viaţa noastră, fragmente de vise, de speranţe, fragmente neînsemnate pe care să le însemnăm în istorie.
Fragmente despre mine, despre tine, despre noi…

(Writing is not a serious bussiness.)