traditional ? comercial

In această minunată seară am decis să nu mă las prostită de “spiritul” sărbătorilor de iarnă şi să-mi ţin gura. Aşa că am ajuns să debitez pe blog considerente personale.
Sărbătorile la români sunt un fel de “ca la noi e peste tot”. S-au asimilat toate unghiurile comerciale, atât de mult încât ajungi să te întrebi oare cum e o sărbătoare tradiţională românească? Şi curios, nimeni nu ştie să-ţi răspundă.
Am să analizez puţin sărbătorile anotimpului rece. Crăciunul nu mi s-a părut atât de comercial şi de fals ca anul acesta. De ce? Pentru că ne place să imităm ca nişte cimpanzei în captivitate comportamentul “celor mari”, comportamentul celor care “ne hrănesc” .
Să presupunem că în povestea noastră România este un cimpanzeu – exemplar pe cale de dispariţie, vânat prin pădurile amazoniene. Deodată cade pradă vânătorilor de pieţe de desfacere şi ajunge să se lase vândut, fiindcă nu are putere să lupte şi nu are încredere în ceea ce este. Îl cumpără o grădină zoologică vestită, plină de vizitatori cu bani, putere, influenţă.
Uniunea Europeană, NATO sunt un fel de zoo pentru noi. Ţărişoara noastră se mulţumeşte cu faptul că nu a fost strivită şi că i s-a permis să existe în continuare, aşa că dă din mâini dacă i se cere, cerşeşte ori mănâncă blând din mâna străinului pentru a impresiona. Se mulţumeşte cu o coajă de banană aruncată din milă. În sufletul ei, se simte ca un cimpanzeu prins în captivitate, fără posibilitatea de a se bucura liber de viaţă. Ştie totuşi că e un exemplar inadaptat politic, economic, social, iar în jungla mare nu ar supravieţui, aşa că decide să rămână în grădina zoologică unde primeşte mâncare şi, de bine, de rău, are un acoperiş deasupra capului. Dansează aşa cum i se dictează, îşi joacă rolul, îşi capătă leafa, recompensa şi o nouă zi s-a sfârşit.
Mi-a plăcut întotdeauna o ţară care îşi respectă valorile, le păstrează şi îşi continuă tradiţia.
A noastră ce face cu tradiţiile ei? Care tradiţii?
În ziua de astăzi se cumpără din mall brazi ecologici, împodobiţi cu o mie de ghirlande aşezate fără simţ estetic, cu câteva globuri cât mai sclipitoare, cu imagini imprimate.
Nu e nimic natural în jurul nostru: de la lumănări din plastic, la “copaci veşnic-verzi” din plastic şi să nu uităm, desigur, de zâmbete reciclabile.
Să vedem puţin situaţia de Crăciun, marea sărbătoare a unui popor presupus creştin-ortodox până-n măduva oaselor: toată lumea pune prin toată casa icoane cu Fecioara şi Pruncul, naşterea lui Iisus Hristos. Românii credincioşi ţin post câteva săptămâni, ca mai apoi să ajungă la spital din cauza excesului de grăsimi, carne de porc, slănină, şorici şi dulciuri.
Mi se par chiar amuzanţi: nu am înţeles niciodată unde e farmecul credinţei în a posti şi a-ţi crea un dezechilibru metabolic timp de “x” săptămâni, ca mai apoi să bagi, efectiv, ca ursul înainte de perioada de hibernare, orice se poate numi aliment.
De Revelion românul nostru bea până când nu mai poate, mănâncă la fel de exagerat, se joacă cu focul – a se înţelege artificii şi petarde – şi din nou ajunge la spital.
Nu-mi place nici febra asta a cadourilor. Cadoul e un simbol, îţi aduce un zâmbet, conservă o amintire. Nu! La românul nostru, cadoul trebuie să fie cât mai scump, mai mare, mai pufos, mai muuult!
E aiurea că s-a pierdut, sub influenţa occidentală, orice strop de naturaleţe al sărbătorilor de iarnă. Cu cât este mai comercial, cu atât este mai “in trend”, cu atât România este mai aproape de UE sau NATO.
Oare nu se prinde nimeni că a-ţi călca în picioare sărbătorile şi tradiţiile, a uita de ele şi a le înlocui cu ceva comercial nu ne va aduce nimic bun?
Îmi place ideea de nou, dar nou nu înseamnă să imiţi ca un cimpanzeu ceea ce-ţi dictează vizitatorii grădinii zoo, ci înseamnă să le arăţi frumuseţile ascunse, unicitatea şi caracterul singular, neimitabil al locului în care te naşti.
Avem Dragobete pe 24 februarie, dar totuşi sărbătorim pe 14 Valentine’s Day. Dacă ieşi pe stradă şi întrebi tinerii, majoritatea nici nu a auzit de Dragobete.
Avem 1-8 martie zilele primăverii, Mărţişorul, dar mai nou e Mother’s Day. Cică ar fi şi-un Father’s Day prin mai, dar nu e ceva “oficial”.
De Paşti vine “iepuraşul”. Poftim? Ce treabă are iepuraşul cu Paştele? Lăsaţi să vină copiii şi să primească ouă roşii şi pască.
Nu ştiu câţi îşi amintesc că pe 24 ianuarie se sărbătoreşte Mica Unire, cea din 1859. Iar pe 9 mai 1878 România şi-a câştigat Independenţa. Pe 10 mai e ziua regelui pe care l-am avut cândva. Pe 1 Decembrie o fi ziua Mondială SIDA, dar la noi e ziua Unirii.
Anul acesta s-a împlinit 20 de ani de la lovitura de stat din 1989. Nu-şi mai aminteşte nimeni de oamenii care au murit pentru ca ţara asta să fie liberă? Şi totuşi România a evadat din turn şi a picat pradă vânătorilor, iar acum cântă şi joacă pentru un blid de atenţie…

Lăsând analiza politico-economică, de ce mi s-a părut Crăciunul din acest an trist? De fapt, de ce urăsc Crăciunul?
Exerciţiu: ia o gură zdravănă de aer, ieşi până afară şi priveşte. Câţi copii se mai dau cu sania, câţi copii mai vin cu colinda sau uratul? Câţi părinţi mai ies la bulgăreală cu cei mici, câţi tineri se mai joacă cu zăpadă, câţi colindători simt cu adevărat ceea ce cântă?
Câţi oameni trăiesc în “spiritul” sărbătorii tradiţionale? Puţini comparativ cu cei care văd doar partea comercială: artişti, vânzători, oameni de afaceri, politicieni, cetăţeni de rând, până şi copii cu pretenţii de cadouri de “ultimă modă” din partea Moşului.

E chiar teribil de amuzant când ceilalţi mă pun la zid pentru simplul fapt că nu simt sărbătoarea, sub pretextul că ei trăiesc în “spiritul” sărbătorilor.
De ce judecăm pe oricine nu corespunde presupusei noastre scale de valori?
Şi de ce un om trebuie să fie ca ceilalţi pentru a se simţi egal? Egalitatea nu vine prin imitaţii ieftine şi replicări nereuşite ale unor modele sociale expirate, ci vine prin acceptarea unicităţii fiecărui individ in parte.
Nu am un final pentru ideile scrise mai sus, însă e doar un conţinut cu gust amar …

* * *
I will never understand!

Iarnă şi copilărie. Magii ascunse în noi

Exerciţiu de memorie, dragii mei.
Iarnă şi copilărie. Magii ascunse în noi – Acesta este “headline”-ul de azi.
Hai să ne amintim de momentele din copilărie, să ne răscolim frumuseţile trecutului nostru şi să vedem cum arăta iarna prin ochii copiilor din noi.
Personal, îmi amintesc că detestam luna noiembrie: era acea lună confuză, între toamnă şi iarnă, cu vânt puternic. Şi, între noi fie vorba, nu am fost niciodată fană căciulă. Detestam faptul că trebuia să mă îmbrac cu haine semi-groase, cu o căciulă imensă pe cap, să-mi feresc fruntea şi urechile de frig.
Însă luna decembrie era preferata mea şi a tuturor copiilor:
* venea iarna, zăpadă din plin;
* venea Moş Nicolae;
* venea vacanţa de iarnă;
* se încheia trimestrul 1 (pentru cei ce facem parte dintre norocoşii care au prins sistemul cu trimestre);
* venea Moş Crăciun;
* împodobeam bradul şi casa era în spirit de sărbătoare;
* mergeam, după caz, cu colinda, cu uratul şi făceam bani pentru ciocolată şi bomboane;
* mama gătea şi experimenta cele mai delicioase prăjituri;
* oamenii păreau mult mai veseli pe stradă, iar casele, dealurile ori munţii acoperiţi de zăpadă îţi dădeau impresia unui tablou rupt din basme;
* făceam îngeraşi de zăpadă, ne bulgăream, ne construiam “turnuri” din gheaţă, mergeam la patinoar seară de seară;
* purtam toţi salopete groase şi impermeabile la săniuş ori când ne dădeam cu sacul pe pârtie;
* aveam bujori în obraji în mod natural;
* scoteam limba şi încercam să mâncăm fulgii de nea;
* eram fericiţi că vin sărbătorile de iarnă şi aveam motive să iubim acest anotimp.

Îmi amintesc de momentul în care venea preotul şi se uita la mine: “Ce mare ai crescut, Roxana!”. De fapt, preotul întotdeauna a fost un mincinos: nu creşteam atât de mare, poate doar 1-2 cm/an.
Apoi, tristeţe mare: se terminau prăjiturile din casă. Deja era semnalul de alarmă că se termină vacanţa şi începe grădiniţa sau şcoala. Tristeţe mare pe sufletul meu, nu mai dormeam până târziu.
Însă momentele în care adormeam sub brad, aşteptându-l pe Moş Crăciun ori cu papucii în braţe, aşteptând să vină Moş Nicolae să-mi aducă ceva bun şi drăguţ sunt de neuitat.

Astăzi mergem pe stradă şi ne scuturăm papucii zgomotos de trotuar, de parcă zăpada ne-ar mânca, ne-ar otrăvi corpul. Nu atingem şi nu simţim răcoarea unui fulg. Închidem ochii atunci când ninge pentru a nu ne intra în ochi zăpadă, de parcă fulgii nu ar fi tot apă, de parcă organismul nostru nu ar avea în el tot apă.
Măştile noastre de lut uscat nu ne permit să zâmbim, nici măcar în timp ce aşteptăm să trecem strada la un semafor. Ne gândim la serviciu, la facultate, la orice altceva decât la un bulgăre de zăpadă sau un joc de iarnă.
Fetele îşi fac obrajii roşii, dar sunt falşi. Nu au culoarea naturală, combinaţia perfectă redată de sângele cald şi pielea moale intrată în reacţie cu fulgii de nea şi vântul din aer.
E un tablou trist, nicidecum rupt din basme. Poate doar din coşmaruri…
Şi te întrebi: “Unde au dispărut oare copiii?”

De aceea, ca viitor psiholog, vă sugerez să nu distrugeţi “vraja” anotimpurilor, dar mai ales a sărbătorilor de iarnă: copiii au nevoie să creadă că moşii există şi că cineva acolo, undeva, ştie tot ceea ce ei vor, că le îndeplineşte orice dorinţă. Iar copiii au multe dorinţe care nu pot fi toate îndeplinite, însă cele mai importante, cele pline de detalii trebuie neapărat respectate.
Copilăria oricărei persoane dintre noi ţine de micile detalii care fac diferenţa.
Fericirea e până la urmă un detaliu de care ţinem cont pe tot parcursul vieţii noastre, de la naştere, până la moarte, pentru că ea ne aduce cu un pas mai aproape de perfecţiune.
Aşa şi copiii: dacă li se dă atenţia necesară în frageda lor copilărie, dacă părintele rupe din timpul lui şi îl dedică studierii detaliilor propriului copil, atunci cu siguranţă copilăria devine amintirea celor mai frumoşi ani, lipsiţi de orice grijă, plini de căldură părintească şi de energie pozitivă.
Poate că trebuie să învăţăm cum să setăm ceasul astfel încât să ticăie mai lent, nu să ne dorim să atingem viteza sunetului.
Mă uit în urmă şi fac o comparaţie: mă apucă dorul de anii ‘93-’97. Perioada asta mi s-a părut cea mai deosebită: grădiniţă şi primul an de şcoală generală.
Între 4 şi 8 ani este cea mai intensă perioadă a copilăriei şi trebuie să te bucuri din plin. Dacă ştii cum să-ţi trăieşti bucuriile atunci sau mai bine spus, dacă mami şi tati ştiu cum să-ţi arate partea frumoasă a acestor ani, atunci te poţi considera un om împlinit la maturitate.
Copilăria şi bucuriile dăruite de fiecare anotimp în parte sunt acele detalii de care fiecare dintre noi avem nevoie. Le-aş numi detalii fără de care nu te poţi lipsi.
Avem magia în noi, soluţia problemelor noastre şi totuşi întoarcem spatele şi refuzăm o viaţă frumoasă şi lipsită de griji pentru copilul din noi şi cel de lângă noi.
Şi-apoi ne plângem că vrem minuni şi nu avem, că vrem o viaţă frumoasă şi viaţa e grea.
Când oare am îmbătrânit atât de mult, încât am uitat complet de copilul din noi?
Şi de când iarna este otrăvitoare?

* * * * *
Vreau să ningă cu zâmbete…

O viaţă în anotimpuri

Dacă aş putea să descriu o viaţă perfectă prin prisma unui anotimp, atunci ea s-ar numi primăvară eternă.
De ce am ajuns să-mi doresc să fie primăvară în orice zi? De ce detest toamna, iarna şi vara mai mult ca oricând?
Mereu am căutat acel laitmotiv în scrierile mele, acel raison d’etre în viaţa mea: El şi primăvară.
Mereu m-am amăgit singură că “e aici” atunci când mă ciocneam de ochii unui El prea puţin important. Şi de fiecare dată când l-am părăsit mi-am zis că nu voi avea parte de primăvara vieţii mele.
Toamna mă deprimă şi mă face să scuip acid pe fiecare frunză colorată de rugină. O strivesc in picioare cu o satisfacţie de nedescris. Iar când mă izbeşte vântul rece al serii, blestem fiecare scârţâit sinistru al teilor.
Dimineaţa e prea răcoroasă şi-mi răceşte pe loc cana mare, plină cu cafea fierbinte. Cafeaua rece e insipidă toamna.
Iarna… iarna simt cum îmi îngheaţă raţiunea în mine şi mă transformă într-o creatură rece, fără inimă. Înainte m-aş fi simţit bine, dar de-a lungul anilor mi-am sensibilizat simţurile. Fiecare fulg de nea îmi mai ucide un vis. Fiecare vânt rece îmi ucide zâmbetul. Iarna păşesc cu ochii închişi, pentru că mă orbeşte peisajul aparent pur. Mi se pare atât de fals totul. Realitatea şi mizeria umană e ascunsă în spatele unui peisaj alb complet, îngheţat în timp. Dar ştim cu toţii că timpul nu poate îngheţa.
Vara e mereu exagerată. Prea multă lumină dintr-odată, prea multă căldură, iar mie nu-mi plac lucrurile exagerate. Ploile sunt atât de calde şi amăgitoare, sufocante. Oamenii îşi ascund defectele în spatele unui bronz perfect şi a unui zâmbet prăjit de soare. Am impresia că norii de pe cer se topesc mereu la amiază. De fapt, care nori? Cerul e senin ca lacrima în fiecare zi. Iar când te saturi de atâta amăgire, te trezeşte la realitate o furtună de vară. Nu poate trece neobservată. Îţi lasă cadou fulgere şi tensiune în aer, iar fluviile se umplu până la refuz.
Dar primăvara… Primăvara mea e întotdeauna superbă. Îmi şterge urmele oricărei ierni geroase, mă întâmpină cu miros de frezii şi ghiocei, cu aşternut de verdeaţă, cu susur de izvoare proaspăt dezgheţate. Înfloreşte mai frumos pe an ce trece. Cafeaua are mereu gust dulce de la mierea proaspătă.
Viaţa ca o primăvară eternă nu e inodoră, nici însipidă. Ba, din contră, toate acestea se revarsă în cele mai pline trei luni de viaţă.
Acum mi-aş dori să fie primăvară în jurul meu, primăvară în viaţa mea, dar o am doar în gânduri.
E toamnă pustie şi tristă, banală şi exagerat de colorată. Curând va veni iarna…

* * *
Spring is all I need and you in it…

De ce iubesc oamenii?

( Iniţial voiam să fie o poezie, însă sunt sigură că nu mi-ar ajunge doar câteva versuri să exprim ceea ce simt.
Nu vreau să credeţi că m-am inspirat din Cărtărescu. Nu au nicio treabă cele scrise aici cu scriitorul.)

E simplu, mi-am pus întrebarea asta mereu: De ce iubesc oamenii?
Hai să tratez subiectul pe 2 părti:

1. De ce oamenii iubesc alţi oameni?

Dicţionarul îmi dă o definiţie a iubirii extrem de simpatică:
IUBÍR//E ~i f. 1) v. A IUBI și A SE IUBI. 2) Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; dragoste; amor. 3) Atașament sufletesc (simpatie, prietenie, afecțiune) puternic față de cineva sau ceva. /v. a iubi
IUBÍ vb. v. dori, jindui, pofti, râvni, voi, vrea.
Spune cam tot, la o primă citire.
Dar oamenii sunt speciali, pentru că deşi sentimentul de iubire stă la baza unei relaţii, fiecare cuplu vrea să-şi dezvolte o oarecare autonomie de definiţia generală. Fiecare om vrea să iubească în felul lui şi îşi caută o persoană care să-i accepte acel fel. Avem nevoie de originalitate în tot ceea ce facem, aşa că avem nevoie de originalitate şi in tot ceea ce iubim. Altfel, riscăm să rutinăm conceptul de iubire şi să intervină plictiseala.
Aseară îmi împărtăşea prietenul meu motivul despărţirilor sale: plictiseala. Dacă transformăm iubirea în rutină, intervine plictiseala. Unii oameni sunt calmi şi răbdători ori se complac şi rezistă o viaţă întreagă lângă persoana iubită din rutină. Dar cum secolul al XXI-lea nu ne mai permite linişte, intervin factori psihologici care ne determină să nu mai fim calmi şi răbdători. Şi atunci divorţăm, ne despărţim, ne căutăm ceva care să aducă un strop de culoare, de originalitate în viaţa noastră. Iubirea s-ar zice că ar fi noutatea pe parcursul unei vieţi.
Şi tot nu am aflat de ce iubesc oamenii. Probabil pentru că se simt capabili…

2. De ce iubesc eu oamenii?
Pentru că fiecare e deosebit, e special prin felul lui de a fi. Ori poate pentru că fiecare din noi îşi doreşte să iubească şi să fie iubit. Aş fi ipocrită dacă aş spune că îi iubesc pe toţi. Să zicem că iubesc doar unul, însă restul se împart în categoria oamenilor pe care “îi îndrăgesc” sau “nu îi îndrăgesc”. Să nu vorbim de antipatii, situaţii de pe front şi războaie între personalităţile noastre, puternice sau mai puţin puternice.
Deşi nu am crezut niciodată în noroc sau în ghinion şi cred că fiecare îşi creează singur şansele de reuşită sau de nereuşită, există şi momente in care te simţi norocos în sensul de blessed. Binecuvântat, chiar dacă eşti creştin, ateu, budist, mahomedan sau altceva.
De ce ai fi norocos?
Pentru că te cunoaşte aşa cum nu te-au cunoscut alţii în ani de zile.
E mereu acolo, lângă tine, oricând, oricum, oriunde.
Te iubeşte aşa cum eşti.
Pentru că are grijă de tine şi nu-ţi sugerează nevoia unei schimbări.
Şi-ţi scrie în fiecare zi şi ştie să comunice.
Te completează în orice faci.
Are cap şi ştie să-l folosească.
Pentru că aveţi pasiuni comune şi totuşi sunteţi diferiţi.
Te-a găsit atunci când nu te aşteptai ca cineva să te caute sau să-ţi simtă lipsa.
Şi totuşi a simţit nevoia de tine, te-a găsit, ţi-a arătat că o relaţie poate avea la bază lucruri în comun şi nu diferenţe de la cer la pământ.
Pentru că aţi dat împreună o nouă definiţie conceptului de expectanţe şi poate pentru că vă simţiţi atât de umani iubind şi totuşi atât de diferiţi, de speciali.

Oamenii nu ar trebui să iubească platonic ori în umbra rutinei…

* * *
(Te iubesc azi mai mult decât ieri, dar mai puţin decât mâine. )

Dimensiunile paralele prezente în jurul nostru

din cauza discuţiei de aseară cu tine .

Poate va părea un articol stupid, poate că 90% dintre cititori nu îl vor înţelege. Dar acel 10% ştiu că-mi va da dreptate.
E o istorioară simpatică purtată de-a lungul deceniilor, secolelor, mileniilor.
De când s-au născut şi au luat contact cu ideea de lume simetrică celei în care trăim, aflată într-un univers paralel, oamenii au dorit să o descopere, să o aducă la suprafaţă.
Şi am crezut cu atâta patimă în ideea noastră încât nu am realizat că am transformat-o în realitate. Însă în momentul în care am realizat-o, ne-a plictisit şi căutat de atunci să o înlăturăm. Ciudat, dar perfect uman. Am devenit orbi, ne-am întunecat privirea, am plecat capul şi am închis cealaltă lume cât mai departe de viaţa noastră de zi cu zi.
Am învăţat să urâm, să ucidem, să luăm în derâdere orice gest, orice cuvânt. Am învăţat să gândim cu glas tare atunci când ar fi trebuit să ne abţinem .

Lumile paralele au existat de când lumea. Cel puţin cele două despre care vorbesc sunt interconectate şi nu pot supravieţui una fără cealaltă: dimensiunea real-umană şi dimensiunea imaginar-artistică. Sunt ca două unghiuri complementare, s-au născut odată cu omul. Diferenţele sunt puţine, dar semnificative, altfel nu am vorbi de un paralelism inter-dimensional: dimensiunea real-umană se naşte cu omul şi moare cu omul, pentru că la bază stă comunicarea verbală care, se ştie din strămoşi, se pierde cel mai uşor. O mărturie a existenţei fiecărei dimensiuni real-umane în parte nu poate fi atestată. Din această cauză tind să spun că această dimensiune este nelimitată, pentru că nu îi putem trasa limitele, neavând dovezi. Putem spune doar că, deşi nu sunt dovezi de existentă a unei multitudini de dimensiuni de acest tip, există un gestalt, o configuraţie, o generalitate pe care am surclasa-o drept unică dimensiune real-umană.
În tot acest timp, dimensiunea imaginar-artistică este în fapt un mister, dar limitat, un întreg care poate fi secţionat, însă niciodată părţile lui, micile dimensiuni astfel formate, nu vor fi la fel. Dimensiunea imaginar-artistică se naşte odată cu artistul şi nu moare odată cu el, ci supravieţuieşte în mod miraculos, sfidând legile gravitaţiei. Chiar urcă pe scara creaţiei. Poate aceasta ar fi explicaţia pentru care mulţi artişti sunt recunoscuţi după moarte, deoarece creaţia lor nu moare niciodată ci creşte şi valorează din ce în ce mai mult odată cu scurgerea timpului. Această dimensiune despre care vorbesc are la bază cuvântul scris, nu rostit, aşa că existenţa ei poate fi atestată, nefiind nevoie de o reproiectare exactă a dimensiunii odată cu moartea artistului.
Să vorbim despre o altă diferenţă: apogeul.
Apogeul fiecărei dimensiuni în parte. Şi aici e partea cea mai curioasă: dimensiunea real-umană suferă o regresie constantă şi în acelaşi timp de neoprit în “apogeul” său. De ce? Pentru că omul-făptura îşi doreşte să atingă idealul său suprem: adică să cunoască originea tuturor lucrurilor, cine a fost creatorul, de ce s-au născut oamenii, când. Dimensiunea real-umană nu îşi va atinge prea curând scopul, ca să nu spun chiar niciodată. De ce ? Pentru că timpul e creat în aşa manieră încât să nu permită călătoria în trecut, la origini. Omul, scăpat de sub control în trecutul său, va căuta să schimbe destinul, să desfacă cercul continuu al vieţii. Asta ar însemna că toate lumile şi dimensiunile paralele, toate universurile ar fi în pericol să dispară.
Dimensiunea imaginar-artistică funcţionează după alt principiu. Apogeul său este realizabil, fiind prin excelenţă o progresie ascendentă: artistul(creatorul) doreşte să atingă scopul suprem – creaţia. Ceea ce înseamnă că porneşte de la origine spre creaţie, nefiind nevoie să descopere creatorul şi originea sa, pentru că deja o ştie: ştie de ce s-a născut, care este scopul său în viaţă, cine este creatorul, când a devenit unul. Artistul nu-şi caută un creator fictiv. Artistul este ateu prin definiţie. În lumea sa, în dimensiunea sa, artistul este mai presus de orice. Inspiraţia nu e de natură divină, tocmai pentru că, aşa cum spuneam mai sus, dimensiunea sa este limitată. Iar artistul îi cunoaşte limitele. Şi apogeul său este condiţionat de timpul care îi va permite escapade în viitor, escapade în imaginativ.

Omul are cele două dimensiuni în jurul lui şi chiar în fiinţa sa. Însă nu poţi avea totul, aşa că liberul artibru şi alegerea îşi fac apariţia. Şi ai de ales: fericit ca om, neînplinit ca artist sau împlinit ca artist şi nefericit ca om.
Şi acum ne dăm seama de ce artiştii au fost nefericiţi în dimensiunea real-umană, de ce au fost inegalabili în dimensiunea imaginar-artistică.
Şi realizăm de ce artiştii sunt puţini la număr, pe când omul-făptură suprapopulează planeta.
Şi de ce omul e superior animalului, de ce creatorul(artistul) e superior omului.

to be continued…

* * *
(ţi-am spus şi aseară că apogeul nu poate fi atins decât prin dimensiunea artistică, nu şi cea reală. )

Decădere inumană

Dedicat societăţii de azi.
* * *
Te-ai gândit vreodată că poţi să urci treptele într-o secundă şi să ajungi în vârf, să priveşti “belle-vederea” propriei tale vieţi şi apoi, chiar in momentul in care savurezi la maxim tot ceea ce ai realizat, “ego”-ul tău să te tragă brusc?
Şi te vezi trântit la pământ şi nu stii de ce nu te mai poţi ridica…

Unora li se întâmplă zilnic, altora o dată in viaţă, unii simt şi trăiesc decăderea din plin, alţii rămân inconştienţi până la ultima suflare.
Şi ce poţi face atunci? Nimic…

Prins în lanţuri, urli şi totuşi nimeni nu te va auzi. Te loveşte imaginea ta de om căzut pradă neputinţei, disperării. Te zbaţi ca un corb prins şi închis in colivie.
Şi e atât de dureroasă fiecare lovitură repetată şi violentă a gratiilor, aripile îţi sângerează, roşu întins peste negru.
Toată viaţa ta ai fost liber, ai facut tot ce ţi-a stat in putere să ajungi “sus”, să fii cineva.
O viaţă de om te-ai ghidat după principiul lui Machiavelli şi ţi-ai repetat neincetat că “Scopul scuză mijloacele”.
Şi ce ai realizat? Nimic…

În final te-ai aruncat în abis, ţi-ai înecat eul, ţi-ai abandonat visurile cândva umane sub dărâmăturile a ceea ce ţi-a fost, până mai ieri, casă.
Cutremurele ţi-au zguduit existenţa în momentul în care ai căpătat puterea şi ai strâns-o la piept.
Inima ţi-ai disecat-o, lăsând-o pradă gândurilor bolnave care ţi-au invadat mintea.
Şi cine te va mai salva acum? Nimeni…

Ai rănit prea mult, ai băgat cuţitele şi le-ai răsucit în carne nevinovată.
Ai lăsat să curgă sânge acolo unde trebuia să ţii mâinile apăsate pe rană şi ai împuns cu acul vene firave, le-ai otrăvit, când trebuia să introduci serul vieţii.
Şi cine e de vină? Nimeni? …
Aici greşeşti.
Aici de vină eşti tu. De vină ţi-e orgoliul şi felu-ţi de a fi.
Ti-ai pierdut principiile după care te-ai ghidat o viaţă de om şi ai considerat puterea sfântă, acolo unde sfinţii nu au ce căuta.

Cum se va sfârşi coşmarul tău? Nimeni nu ştie…
Până atunci, continuă să simţi durerea insuportabilă.
Până atunci, trăieşte în lumea pe care tu singur ţi-ai creat-o.
Ţi-ai dorit putere, acum o ai. Dar pe lângă ea, nu mai ai nimic.
Te-au abandonat toţi, pentru că i-ai rănit. Şi nimeni nu a suportat acea durere inumană. Numai tu ai suportat-o.

Am uitat că tu eşti inuman, deci te vei descurca singur…

* * *
(mi-am amintit de ceea ce scriam prin septembrie 2008. updated.)

Colţul meu de lume

Simţeam nevoia unui colţ doar al meu, unde să mă retrag cu o carte sau cu playerul şi să ascult muzică sau, după caz, să scriu, să citesc, să desenez, să fotografiez.
Colţul meu de lume nu a fost niciodată o cameră în care m-am izolat. Nu.
Nu mi-a ajuns vreodată camera mea de acasă, plină cu jucării şi cu parfumul copilăriei, cu o bibliotecă veche în care-mi aşezam cu atenţie, în adolescenţă, cărţile preferate sau cărţile “must read”. Uneori copilul din mine ieşea la suprafaţă, reproşându-mi că l-am ţinut ascuns. Şi îi şopteam mereu, în gând, că nu aş vrea să-l vadă toată lumea.

Colţul meu de lume nu l-am găsit închis între patru pereţi.
L-am găsit primăvara crud şi înverzit.
L-am găsit vara înflorit, cu parfum de cireş, de brad şi de zmeură.
L-am găsit toamna arămiu, cu parfum de prună coaptă, cu pătură de frunze uscate, roşiatice.
L-am găsit iarna îngropat sub zăpadă, doar cu brazii veşnic-verzi.

Şi acolo am evadat când am simţit că slăbesc şi nu pot să înfrunt pe deplin grijile zilei.
Acolo am fost doar eu cu mine.
Acolo mi-am odihnit imaginaţia.
Am prins inspiraţia în palmă şi mi-a părut, pentru prima dată după mult timp, că deţin lumea, concentrată în pasta unui pix din mâna mea stângă.
Colţul meu, în care puteam să închid ochii şi să visez, fără să-mi fac griji că cineva îmi va înfige cuţitul în spate. Era locul în care puteam dormi liniştită.
Aveam zile în care priveam din depărtare strada pietruită, circulată de pietoni şi de vreo două automobile.
Uneori un vecin îşi mai scotea calul indian şi-l alerga pe dealuri, spre pădure. Alteori, câteva babe se adunau la “radio-şanţ” (bârfă). Câţiva copii de şcoală generală se jucau ori furau vişine.
Şi toate astea departe de mine. Colţul meu mă ţinea departe de agitaţia străzii, departe de ei. Lumea mea, acolo, era colorată-n verde crud, împodobită cu meri, cireşi şi doi brazi mici, uitaţi de pădure. Lumea mea era parfumată de zmeuriş şi acoperită cu susurul unui pârâiaş. Mă mai speria câte un flurure sau o albină, vizitatori neanunţaţi.
Seara, aveam parte de cel mai frumos apus de munte. Dacă priveam pădurea de brazi din spatele meu, nu mi se arăta decât conturul unor creste. În faţa mea, aceeaşi stradă pietruită, luminată de 3 becuri,a căror lumină bătea spre conturul pădurilor de peste râu.
Colţul meu era luminat de un bec antic, care nu-şi lăsa decât o treime din lumină să ajungă pe pământ. Auzeam greierii “concertând”.
Noaptea se aşternea într-un mod subtil: priveam norii de pe cer, roşiatici; închideam ochii pentru câteva secunde; când îi deschideam, cerul e cuprins complet de întuneric. Câte o stea mai rătăcea din loc în loc.
Priveam întunecimea înaltului, numărând vreo 10 stele care se lăsau “pradă” ochiului uman. Iar în dreapta mea, în depărtare, lumina şi luna, mare şi albă.
Adormeam acolo, pe pătură, cufundată în vise.

***

Sunt câteva zile de când plouă şi cerul se aprinde furios. Colţul meu de lume s-a îngropat sub picături de apă…