traditional ? comercial

In această minunată seară am decis să nu mă las prostită de “spiritul” sărbătorilor de iarnă şi să-mi ţin gura. Aşa că am ajuns să debitez pe blog considerente personale.
Sărbătorile la români sunt un fel de “ca la noi e peste tot”. S-au asimilat toate unghiurile comerciale, atât de mult încât ajungi să te întrebi oare cum e o sărbătoare tradiţională românească? Şi curios, nimeni nu ştie să-ţi răspundă.
Am să analizez puţin sărbătorile anotimpului rece. Crăciunul nu mi s-a părut atât de comercial şi de fals ca anul acesta. De ce? Pentru că ne place să imităm ca nişte cimpanzei în captivitate comportamentul “celor mari”, comportamentul celor care “ne hrănesc” .
Să presupunem că în povestea noastră România este un cimpanzeu – exemplar pe cale de dispariţie, vânat prin pădurile amazoniene. Deodată cade pradă vânătorilor de pieţe de desfacere şi ajunge să se lase vândut, fiindcă nu are putere să lupte şi nu are încredere în ceea ce este. Îl cumpără o grădină zoologică vestită, plină de vizitatori cu bani, putere, influenţă.
Uniunea Europeană, NATO sunt un fel de zoo pentru noi. Ţărişoara noastră se mulţumeşte cu faptul că nu a fost strivită şi că i s-a permis să existe în continuare, aşa că dă din mâini dacă i se cere, cerşeşte ori mănâncă blând din mâna străinului pentru a impresiona. Se mulţumeşte cu o coajă de banană aruncată din milă. În sufletul ei, se simte ca un cimpanzeu prins în captivitate, fără posibilitatea de a se bucura liber de viaţă. Ştie totuşi că e un exemplar inadaptat politic, economic, social, iar în jungla mare nu ar supravieţui, aşa că decide să rămână în grădina zoologică unde primeşte mâncare şi, de bine, de rău, are un acoperiş deasupra capului. Dansează aşa cum i se dictează, îşi joacă rolul, îşi capătă leafa, recompensa şi o nouă zi s-a sfârşit.
Mi-a plăcut întotdeauna o ţară care îşi respectă valorile, le păstrează şi îşi continuă tradiţia.
A noastră ce face cu tradiţiile ei? Care tradiţii?
În ziua de astăzi se cumpără din mall brazi ecologici, împodobiţi cu o mie de ghirlande aşezate fără simţ estetic, cu câteva globuri cât mai sclipitoare, cu imagini imprimate.
Nu e nimic natural în jurul nostru: de la lumănări din plastic, la “copaci veşnic-verzi” din plastic şi să nu uităm, desigur, de zâmbete reciclabile.
Să vedem puţin situaţia de Crăciun, marea sărbătoare a unui popor presupus creştin-ortodox până-n măduva oaselor: toată lumea pune prin toată casa icoane cu Fecioara şi Pruncul, naşterea lui Iisus Hristos. Românii credincioşi ţin post câteva săptămâni, ca mai apoi să ajungă la spital din cauza excesului de grăsimi, carne de porc, slănină, şorici şi dulciuri.
Mi se par chiar amuzanţi: nu am înţeles niciodată unde e farmecul credinţei în a posti şi a-ţi crea un dezechilibru metabolic timp de “x” săptămâni, ca mai apoi să bagi, efectiv, ca ursul înainte de perioada de hibernare, orice se poate numi aliment.
De Revelion românul nostru bea până când nu mai poate, mănâncă la fel de exagerat, se joacă cu focul – a se înţelege artificii şi petarde – şi din nou ajunge la spital.
Nu-mi place nici febra asta a cadourilor. Cadoul e un simbol, îţi aduce un zâmbet, conservă o amintire. Nu! La românul nostru, cadoul trebuie să fie cât mai scump, mai mare, mai pufos, mai muuult!
E aiurea că s-a pierdut, sub influenţa occidentală, orice strop de naturaleţe al sărbătorilor de iarnă. Cu cât este mai comercial, cu atât este mai “in trend”, cu atât România este mai aproape de UE sau NATO.
Oare nu se prinde nimeni că a-ţi călca în picioare sărbătorile şi tradiţiile, a uita de ele şi a le înlocui cu ceva comercial nu ne va aduce nimic bun?
Îmi place ideea de nou, dar nou nu înseamnă să imiţi ca un cimpanzeu ceea ce-ţi dictează vizitatorii grădinii zoo, ci înseamnă să le arăţi frumuseţile ascunse, unicitatea şi caracterul singular, neimitabil al locului în care te naşti.
Avem Dragobete pe 24 februarie, dar totuşi sărbătorim pe 14 Valentine’s Day. Dacă ieşi pe stradă şi întrebi tinerii, majoritatea nici nu a auzit de Dragobete.
Avem 1-8 martie zilele primăverii, Mărţişorul, dar mai nou e Mother’s Day. Cică ar fi şi-un Father’s Day prin mai, dar nu e ceva “oficial”.
De Paşti vine “iepuraşul”. Poftim? Ce treabă are iepuraşul cu Paştele? Lăsaţi să vină copiii şi să primească ouă roşii şi pască.
Nu ştiu câţi îşi amintesc că pe 24 ianuarie se sărbătoreşte Mica Unire, cea din 1859. Iar pe 9 mai 1878 România şi-a câştigat Independenţa. Pe 10 mai e ziua regelui pe care l-am avut cândva. Pe 1 Decembrie o fi ziua Mondială SIDA, dar la noi e ziua Unirii.
Anul acesta s-a împlinit 20 de ani de la lovitura de stat din 1989. Nu-şi mai aminteşte nimeni de oamenii care au murit pentru ca ţara asta să fie liberă? Şi totuşi România a evadat din turn şi a picat pradă vânătorilor, iar acum cântă şi joacă pentru un blid de atenţie…

Lăsând analiza politico-economică, de ce mi s-a părut Crăciunul din acest an trist? De fapt, de ce urăsc Crăciunul?
Exerciţiu: ia o gură zdravănă de aer, ieşi până afară şi priveşte. Câţi copii se mai dau cu sania, câţi copii mai vin cu colinda sau uratul? Câţi părinţi mai ies la bulgăreală cu cei mici, câţi tineri se mai joacă cu zăpadă, câţi colindători simt cu adevărat ceea ce cântă?
Câţi oameni trăiesc în “spiritul” sărbătorii tradiţionale? Puţini comparativ cu cei care văd doar partea comercială: artişti, vânzători, oameni de afaceri, politicieni, cetăţeni de rând, până şi copii cu pretenţii de cadouri de “ultimă modă” din partea Moşului.

E chiar teribil de amuzant când ceilalţi mă pun la zid pentru simplul fapt că nu simt sărbătoarea, sub pretextul că ei trăiesc în “spiritul” sărbătorilor.
De ce judecăm pe oricine nu corespunde presupusei noastre scale de valori?
Şi de ce un om trebuie să fie ca ceilalţi pentru a se simţi egal? Egalitatea nu vine prin imitaţii ieftine şi replicări nereuşite ale unor modele sociale expirate, ci vine prin acceptarea unicităţii fiecărui individ in parte.
Nu am un final pentru ideile scrise mai sus, însă e doar un conţinut cu gust amar …

* * *
I will never understand!

Drept-stâng, vot-pauză.

Am să scriu despre copilărie, adolescenţă, vot şi politici ieftine de România. Da, chiar am chef să scriu asta. Mi-am dorit de atâţia ani să înşir speranţe şi dezamăgiri, încât simt că o dau în patologii dacă nu voi spune acum ceea ce gândesc.
Băi, îmi amintesc de momentele în care eram o puştoaică. Nu ştiu, cred că aveam vreo câţiva ani (puţini oricum), pe când am aflat că ieşise Constantinescu preşedinte. Eram la şcoală şi-mi amintesc de domnişoara de limba engleză, o “fată bătrână” care, entuziasmată că a ieşit “ţapul” cu care votase, a pus note de 10 celor care ştiau numele noului preşedinte. Evident, nu am ştiut şi nu am luat 10 pe “blat”. L-am luat pe merit mai târziu, dar asta e altă poveste de adormit copiii.
Apoi, în 2000 auzeam mamele colegelor de clasă cum se emoţionează că a ieşit “tataia” din nou preşedinte: “Mama e femeie bătrână, pensionară. Va avea pensii mai mari!”. Îţi dai seama că eram în şcoala generală atunci când se vorbea despre politici în limbaj comun, însă m-au marcat chipurile doamnelor rujate prost şi îmbrăcate pe măsura machiajului.
Apoi am ajuns la liceu: 2004. Era anul schimbărilor. Aflu că studenţii l-au votat pe Băse. Cică scăparăm toată ţărişoara de jigodii şi de acte teatrale ratate. Îmi ziceam în gând “fac 18 ani şi mă duc şi eu la vot! Abia aştept!”.
Mda, vine clipa. Am aproape 21 de ani şi merg la vot mâine. Şi-mi vine scârbă de tot ceea ce înseamnă democraţie în ţara asta, sistem politic. M-am uitat ieri la “marele trio”: Geoană, Băsescu, Antonescu. Şi încerc să-mi amintesc restul numelor participante în primul tur de vot. Vadim, Oprescu şi restul. Amuzant, nu am chef să votez cu nimeni, dar vreau să-mi fac datoria de cetăţean. Aşa că în turul 1 am să votez, ca să fiu sigură că nu se repetă istoria.
Iar în turul doi, am să fac sondaje pentru voi, ăştia de acasă. Să vă gândiţi la mine când se va anunţa că statisticile indică faptul că x-ulescu are 51% din voturi şi că 9% din populaţie a mers la vot. Eu am să fiu aia care o să întrebe şi o să afle răspunsuri.
Gata cu “eu cu cine votez?”! Voi trece în extrema cealaltă, întrebând pe ceilalţi: “Voi cu cine aţi votat?”. Culmea e că lumea îmi va răspunde, prin promisiunea anonimatului. Bineînţeles, îmi ţin promisiunile, deci nu va fi nimic ilegal. Însă voi contribui pe zâmbetul miilor de români care se vor bucura atunci când vor afla că votul lor a contat, că acelaşi rău nu a ieşit.
Aşa că oficial mă doare în dos de alegeri, am cea mai bună scuză de a nu vota în turul doi: lucrez pentru statistici.
Cum spuneam şi mai sus, până la o anumită vârstă, mai ales adolescenţa – eşti manipulabil prin faptul că, la 18 ani, ai drept de vot. Dreptul de vot ar trebui introdus cetăţenilor cu vârsta >21 de ani. La 18 ani nu eşti capabil să alegi, pe cale raţională, viitorul preşedinte. La 18 ani eşti încă un copil, nematurizat în plan cognitiv, afectiv, poate chiar fizic.
La frumoasa vârstă de majorat eşti doar o păpuşă pe care sistemul o manipulează prin promisiuni şi false uşi deschise: “eşti major: poţi vota, poţi fuma, poţi bea alcool”. La 18 ani sistemul te face “om”, deşi nu eşti nici pe departe împlinit, nu ai studii, habar nu ai la ce facultate vrei să dai.
Însă tot sistemul se întoarce şi te ucide: de la 16 ani te bagă în puşcărie pentru infracţiuni grave.
Sunt curioasă dacă, în momentul în care în România cetăţenii peste 60 de ani nu ar avea voie să voteze, pe motiv de senilitate, iar puştii de 18 ani pe motiv de necunoaştere, vor mai merge la vot ceilalţi (majoritatea scârbită care şi-a luat-o puternic de la sistem, care şi-a măcinat sănătatea din cauza reformelor salariale, care a plecat în străinătate ca să aibă cu ce îşi creşte copiii).

Doar m-am descărcat. Conţinutul acesta e cu tentă strict subiectivă şi personală. Dacă nu-ţi convine, nu-l citi. (deşi ştiu că şi tu îl gândeşti la fel )

* * *
eu+votare=love???

Campania “Globuri cu suflet”

Via Zîna Măseluţă.

sursa:deviant art.

Mi se pare o idee foarte frumoasă să ne unim în preajma lui Moş Nico pentru o cauză nobilă.
Dacă viaţa nu a fost darnică cu aceşti copii, hai să fim noi.
Daţi mai departe, de la blogger la blogger :

Zîna Măseluţă

Proiectul “Globuri cu suflet” se adreseaza tuturor persoanelor, in special bloggerilor ieseni dornici sa se implice in campanii de sensibilizare din preajma sarbatorilor de iarna. Scopul acestui proiect este de a aduce zambetul pe buze unor copii dintr-un centru de plasament din Iasi.

Obiectivele proiectului:
- oferirea de cadouri cu ocazia sarbatorilor de iarna (de Sf. Nicolae) copiilor din centrul de plasament (promit sa anunt in curand !)
- sensibilizarea bloggerilor ieseni in perioada sarbatorilor de iarna;
- dezvoltarea relatiilor de comunicare si cooperare dintre bloggeri si copiii nevoiasi;
- promovarea coeziunii sociale si a drepturilor sociale.

Perioada proiect: Aceasta campanie de sensibilizare se va desfasura pe durata a 4 saptamani (10 noiembrie- duminica 6 decembrie 09) si se va desfasura pe bloggurile personale. Pe 14 noiembrie se va organiza al 23-lea bloggmeet in Iasi, ocazie numai buna de a strange primele daruri pentru cei nevoiasi.

Le-am putea oferi acestor copii iubire, intelegere si o sansa. O sansa de care ar trebui sa abuzam cu totii, oferind din putinul nostru altora fara prea multe posibilitati. Consider ca cel mai insemnat lucru pe care il putem oferi este caldura sufleteasca, intelegerea si putinul nostru despre care am mai vorbit. Copilasii au nevoie de hainute, fructe, dulciuri, jucarii, carti de colorat, acuarele, pensule sau creioane colorate, joculete logice, ceva sa fie atractiv, sa le puna mintea la contributie si sa isi exerseze imaginatia si gandirea. Asta cred ca i-ar ajuta si bucura.

* * *
All those rainbow-colored dreams come to life in winter time.

Experimentul UAIC

Astăzi vom vorbi despre experimente şi cobai, consternată fiind de ceea ce se vrea a fi numit “noul” sistem de evaluare în mediul universitar.
Cine suntem noi?
Probabil devine laitmotiv în căutarea unei explicaţii pentru ceea ce se petrece în sistemul actual.
La această întrebare ni se răspunde în două moduri:
* un mod subtil, pornind de la premisa că “adevărul doare” – şi anume suntem generaţia de sacrificiu, adică cobai în toată regula.
* un alt mod direct – suntem studenţi, adică pe scurt, nu îi pasă nimănui de noi.

Explicaţiile profesorilor sunt următoarele:
* Nu sunt plătiţi pentru săptămânile în care se desfăşura înainte sesiunea, deci pe ei nu îi încălzeşte cu nimic faptul că noi nu mai dăm o singură sesiune pe semestru.
* Asociaţiile studenţeşti au convenit să reducă din stress-ul prin care trec studenţii în sesiunea normală.
* Rectorul doreşte să apropie UAIC de sistemul Bologna din străinătate.

Răspunsul meu la explicaţiile lor penibile este următorul:
* Dacă nu vă ajung banii, faceţi grevă. Şi aşa la supravegheat în sesiunea normală stau mai mult asistenţii şi lectorii, nicidecum profesorii sau conferenţiarii universitari. Nu mi se pare corect să plătim noi pentru erorile sistemului şi să ne joace toţi pe degete!
* Asociaţii studenţeşti? Atât timp cât toate sunt conduse de studenţi care urmează cuvântul rectorului, nu văd de ce ar şti o mână de oameni ceea ce gândesc 20000 de studenţi.
* Domnule rector, există o mare diferenţă între România şi celelalte state UE: de la diferenţe socio-economice, până la politice şi educaţionale. Nu mi se pare etic să impui un model total diferit de educaţie studenţilor care au trecut cel puţin prin 2-3 sesiuni normale. E ca şi cum i-ai impune unui copac să-şi strâmteze rădăcinile pentru că trebuie plantaţi şi alţi copaci în jurul său.

Acesta este experimentul UAIC, în care noi, studenţii, suntem cobai, in care profesorii sunt grupul de control, iar manipulatorii (experimentatorii) sunt cei din înaltele funcţii.
Cum să-ţi baţi joc de viitorul României? Nimic mai simplu: îţi baţi joc de psihicul studenţilor.

Sunt total dezamăgită de noul sistem, de reformele de învăţământ impuse, de indiferenţa profesorilor şi de răspunsul studenţilor care întârzie să apară, ca şi cum s-ar complace situaţiei!
Dar trăim în România şi nu ar trebui să mă mai mire nimic, nu-i aşa?
Succes, dragii mei colegi, succes la cele 10-12 examene pe care le aveţi de susţinut în 5 zile!

* * *
(Oare de ce se fac cele mai multe experimente pe şoareci de laborator, criminali şi studenţi? – întrebare retorică)

Sunt demodată!

“E la modă să…”
“E demodat!”
Mereu aud expresiile de mai sus: pe stradă, în staţie etc.
Toate aglomeraţiile urbane vuiesc de indivizi fără personalitate, fără integritate, fără stimă de sine .
Ajung la problema mea: cum ai cataloga o persoană drept demodată? Ori un lucru?
Doar pentru că nu mai e pe placul tău şi nu mai corespunde năzuinţelor tale pur subiective?
Personal sunt o demodată şi mă mândresc cu asta. La ce bun să mă încadrez în tiparul tendinţelor actuale? De ce să pot fi atribuită unui grup, deşi nu-mi doresc să aparţin lui?
Să vorbim puţin despre “ceea ce este la modă” astăzi:

• - e la modă să fii piţipoancă

Prefer să mă abţin de la aşa o modă!

• e la modă să fii prost, să fii ignorant, să nu-ţi pese, să fii egoist

Prefer să fiu deşteaptă. Prefer să-mi pese.

• e la modă să faci parte dintr-un tipar, pe care să-l respecţi cu stricteţe

Mai bine singură împotriva tuturor!

• e la modă lipsa de originalitate, kitch-ul şi imitaţia ieftină

Nu am chef să imit.

• e la modă să faci o facultate care sună bine

Facultatea mea nu sună bine.

• e la modă să te dezbraci de secrete în public

aşa, şi? dacă tu o faci, iar eu nu, cine îţi dă ţie dreptul să mă judeci?

Lumea noastră se modelează după aparenţe. “Nimic nu este ceea ce pare” deja capătă un alt sens, nu credeţi?
Falsitatea asta o impune fiecare din noi prin neacceptarea naturii celuilalt, prin crearea unui model utopic, model construit conform unei liste de atribute pe care noi le acceptăm ca fiind pozitive şi care ne reprezintă interesele.
Ajungem să legăm prietenii numai dacă indivizii coincid cu interesele noastre şi dacă ne pot fi de ajutor.
Unii cred cu vehemenţă în principiul egalizării şi-al uniformizării: să devenim una şi aceeaşi. Dar asta se întâmpla şi în perioada comunistă. Ştim foarte bine că “experimentul” comunismului a demonstrat contrariul: uniformizarea nu înseamnă altceva decât manipularea maselor.
În loc să trăim la mijlocul axei, să fim balansaţi, noi tindem spre limite: + sau - .
Aşa ajungem să catalogăm lumea din jur sub pretext de “prieten” sau “duşman”, “la modă” sau “demodat”, “cool” sau “naşpa”.
E atât de multă lume falsitate şi lipsă de conţinut în acţiunile noastre, încât ajungi să te întrebi dacă mai există sinceritate şi un motiv suficient de bun pentru a exista o continuitate.
Rămân la părerea mea: generaţiile de astăzi se nasc, cresc, trăiesc şi mor în minciună, sub aparenţa unui “val al direcţiei ideale”.

* * *
Sometimes the world seems upside down…

Calatorie cu peripetii

Datorita ultimelor e-mail-uri primite in ultima perioada de la cativa cititori am decis sa explic in cateva cuvinte de ce nu mai scriu atat de des: n-am timp; n-am mai ajuns in Sage cu laptopul; am decis sa iau o pauza din a mai publica pe blog bucati din “Dana” si povestea ei; nici Dana nu va scrie pe blogul ei o perioada, asa ca ne-am sincronizat.
Am pierdut 4 zile din viata pentru o vizita la Bucuresti care m-a dezgustat total.
M-a sufocat, m-a obosit, m-a dezamagit totul. Singura parte buna a fost ca am petrecut timp mult cu frate-miu si cativa prieteni. Bine, si tipii de la Arhitectura erau foarte draguti, n-am ce zice.

Sa incep cu toate dezamagirile mele:

1. Calatoria sau drumul de 7 ore cu Rapidul – plictisitor, lung, interminabil.
Momente triste: plecarea din Iasi;
Momente amuzante: vitelul nu mai mare decat un caine ciobanesc care alerga dupa tren pe o pajiste;
Momente sadice: tipa de la Medicina din compartiment care ne-a vorbit despre oase, inimi umane, cadavre.
Cunostinte noi asimilate: cadavrele din Bucuresti sunt moi si proaspete, pe cand cele din Iasi sunt maronii. Achizitionarea unui cadavru costa 20-30 RON. Studentii de la Medicina isi tin oase umane sub pat si ar dori sa-si cumpere o inima de om pentru a invata mai bine pe ea.

2. Sosirea in Gare du Nord – tarziu, praf, aglomeratie, dureri de cap.
Momente triste: cersetorii din gara;
Momente amuzante: calatoria de 6 statii cu metroul si toate fetele de oameni obositi ;
Momente sadice: niciunul.

3. Ziua de sambata – interminabila, coplesitoare etc.
Momente triste: trezitul de dimineata;
Momente amuzante: taximetristul anti-moldovean, grasii din metrou, shawormeristii, pitipoancele de Bucharest si cocalarii veseli;
Momente sadice: farmacista care ne baga pe gat nu stiu ce reducere.

4. Ziua de duminica – cea mai activa zi.
Momente triste: mirosul de alcoolist din lift;
Momente amuzante: 3 retardati in metrou care s-au ciocnit cu tehnologia isi exprima in public starea de “mare-i fu mirarea”, in timp ce rad tamp la reclamele vizionate pe Orange World. M-a pufnit rasul ca niciodata, imaginandu-mi 3 cocosati in varianta Notre Dame de Bucuresti, in metroul spre Piata Unirii, cu un IQ mai mic decat numarul firelor de par de pe chelia unui om; telefonul unui fost coleg de liceu;
Momente sadice: niciunul.

5. Ziua de luni – just another fucked up Monday.
Momente triste: bucurestenii care nu inteleg ca Bucovina nu este tot una cu Moldova, la fel cum Oltenia nu este tot una cu Muntenia.
Momente amuzante: ratacirea mea prin metrou, mersul de 1 statie in format conserva; intalnirea cu Iulia, turul facultatii de Arhitectura, colegul ei caruia nu-i venea sa creada ca nu am accent moldovean; intalnirea cu Ana; discutia cu cativa reprezentanti ai universitatilor la QS World Grad School Tour;
Momente sadice: incercarea de a lega o discutie cu o gasca de original freaky geeks la Intercontinental, in timp ce asteptam inceperea evenimentului.

6. Seara/noaptea de luni – prea lunga si populata pentru nervii si oboseala mea.
Momente triste: despartirea de frate-miu si vorbele lui “tu pleci, eu raman”;
Momente amuzante: calatoria de 7 ore cu prea credincioasa mahala de Bucuresti care venise la Sfanta Paraschiva; femeia de 50 de ani care i se adresa celeilalte in varsta de 60 cu “vai, fata!” ;
Momente sadice: niciunul.

Momentan ploua urat in Iasi, pana si Copoul s-a inundat de apa. Numai bine, tura asta le va sta pelerinilor in gat sarbatoarea. Cei care au profitat exagerat au fost taximetristii care, dupa ce ca iti baga la 6 dimineata tarif de noapte, te trezesti ca ai si “tarif de Sfanta Paraschiva” si iti ia cu 20 lei mai mult decat in mod normal de la gara pana la Gaudeamus.
Bine ca s-a terminat, nu imi mai trebuie nimic.
Macar ziua de azi a fost frumoasa. M-au trezit ciocaneli in usa. Un mos simpatic mi-a dat sa semnez de primire si mi-a lasat un cos mare cu frezii si un biletel, toate venind din partea prietenului meu.
It’s good to be loved. See details below.

* * *
Thank you for being there for me.

Aberaţiile mele şi ego arta

Pauză de la Dana şi problemele ei, pauză pentru aberaţii
* * *

Arta nu se vede, arta se admiră.
Azi am chef să debitez “prostioare”, probabil m-au marcat Gombrich, Irimescu, Alpatov, Călinescu.
Habar nu am, dar hai să ne prefacem că astăzi avem voie să ne adâncim în abisul creaţiei.
De ce ego artă?
Pentru că suntem mereu subiectivi, oricât am încerca să nu părem. Pentru că ceea ce numim critică izvorăşte din subiectivitatea viziunii noastre. Pentru că ego înseamnă atât “eu”, în limbaj comun, cât şi “individualitate”, în limbaj ştiiţific.

Îmi vin în minte citate filosofice fără logică, spuse doar de dragul oratoriei. N-am să mai umplu pagina asta cu aberaţiile altora, ajung ale mele.
Mă gândeam că filosofii au fost mereu constanţi în arta conversaţiei. Mi-au părut mereu oameni inventivi, cu talent, oameni care ştiau să mânuiască greutatea cuvântului. Altfel de ce chiar şi azi ne prind în vrajă? Şi totuşi cum reuşeau să atragă doritori de free speech? Cred că desi oratoria e o artă, e şi un dar pe care trebuie să-l cultivi (n-am să-i spun har, altfel risc să găsească vreun popă articolul şi să-mi înşire teoria pocăinţei). Ar trebui să ai vreo facultate ori studii superioare, numite de ei, pe vremea aia, Lyceum şi Academia, câteva hobby-uri care implică săpături în cunoaştere şi cultură. Poate că ar trebui să ai şi puţin cap, astfel încât să prinzi pe oricine în jocul tău.
Cam asta ar fi arta de a vorbi frumos. Toate se rezumă la un ego din spatele imaginii de ansamblu, care manevrează, moderează, coordonează orice discuţie, în aşa fel încât rezultatul să fie artistic.
Am avut momente când mi-am dorit să fiu ca ei, să pot capta atenţia într-o încăpere, să mă fac auzită. Deocamdată am reuşit cu un număr infim de oameni.

Apoi mi-am orientat atenţia spre scriitori.
Arta scrisului. Ego arta scrisului.
Puţini ai reuşit să fie obiectivi în scrierile lor, majoritatea a ajuns să se identifice cu personajul creat.
În scriere, ego arta are altă conotaţie. Ne gândim că noi suntem creatorii lumii despre care scriem. Ori o manipulăm, împrumutând din citadin şi real.

Putem vorbi despre ego artă ca: ego muzică, ego literatură, ego pictură. Poate exagerez, însă am dreptate într-o oarecare proporţie. Creaţia umană are în spatele ei ca sprijin minţile unor persoane. Aş îndrăzni să le numesc “minţile noastre”, deşi nu ar fi prea recomandat să ne asumăm darul altora. Însă în mod abstract, hai să vorbim despre “minţile noastre” ca sprijin, debut al ego artei.
Am scris atâtea şi până la urmă nimic concret…

Ego muzica – sunete în spatele cărora se ascunde un muzician.
Ego literatură – rânduri în care se ascund nebuni, genii şi oameni, sub masca unui scriitor.
Ego pictură – pânze şi peisaje de talent, care ascund în spate traumele pictorului.
Ego artă – suma tuturor creaţiilor; suma tuturor traumelor.

Probabil am să revin la subiectul ăsta cândva…

* * *
It’s all about the art of self…