Youth without youth

Astăzi am să vorbesc despre filmul ecranizat după romanul lui Mircea Eliade – Tinereţe fără de tinereţe. Am citat sursa de pe Shelfari pentru că m-am săturat de wikipedia şi de toate informaţiile de acolo.

So, Youth without youth este o poveste de dragoste şi dramă despre un profesor român care îşi retrăieşte iubirea din tinereţe, aceeaşi iubire pe care el a ignorat-o. Altfel spus, primeşte o a doua şansă.
Ce mi-au plăcut în film (şi aici o să încerc să nu mă leg de carte, ci de arta cinematografică şi-atât):
* numele româneşti pronunţate în engleză;
* povestea în sine şi felul în care a fost ecranizată;
* derularea evenimentelor;
* actorii care, după părerea mea, au jucat impecabil;
* multe altele pe care vă las să le descoperiţi în film.

Nu aş putea vorbi de părţile mai puţin plăcute, pentru că aş fi destul de exagerat de subiectivă, nu?
Oricum ar fi situaţia, vi-l recomand cu căldură tuturor celor care nu au avut şansă să-l vadă. E un film bun. Din start pentru că are la bază subiectul romanului lui Eliade, iar apoi pentru că F.F. Coppola este excelent regizor. Actorii joacă foarte bine în peliculă, iar povestea este într-adevăr parfumată.
Iar mesajele transmise, mesaje cu subînţeles, sunt acelea că viaţa nu îţi dă o a doua şansă să retrăieşti iubirea. Aşa că trebuie să rupi de la tine, din tine, pentru a face loc şi altora în viaţa ta şi pentru a le dedica timp şi tandreţe.
Există mereu un preţ ridicat dacă dorim să sfidăm legile naturii.
Şi cum Eliade ne-a obişnuit cu stilul lui enciclopedic, dacă nu ai timp să parcurgi cartea sa, poţi şi din film să-i recunoşti stilul. Eu l-am numit un film despre Eliade.

Fluture sau… Butterfly sau… Papillon

(Azi nu am chef să scriu politică, azi nu am chef să scriu poezie şi nici proză, azi nu am chef de detalii personale.
De mult timp – poate chiar prea mult – nu am mai scris despre subiecte speciale.
Ştiţi voi: “special subjects” are special, nu-i aşa? )

Special subject – Books

Da, nu am mai scris despre cărţi, le-am ignorat complet, deşi le citesc aproape zilnic.
Mă gândeam la Henri Charrière(16 noiembrie, 1906 – 29 iulie 1973) şi cartea sa, Papillon – excelentă scriere!
Am văzut filmul prima oară, care m-a impresionat sincer. După mici căutări aflu că Henri Charrière, scriitorul, a fost prezent pe platourile de filmare şi a dat indicaţii. Poate din cauza asta îmi pare că filmul păstrează în proporţie de cel puţin 70% detaliile cărţii.
Ceea ce m-a mirat este că autorul cărţii a fost şi el condamnat şi el însuşi seamănă cu personajul cărţii sale, Papillon. Să despicăm firul în patru: Papillon înseamnă “fluture”, în franceză. Scriitorul avea tatuat un fluture, ceea ce i-a dăruit o poreclă în închisoare. V-aţi dat seama, deţinuţii l-au numit “papillon”.
Wikipedia spune că în 26 octombrie 1931, Charriere a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi 10 ani de muncă silnică, după ce a fost suspectat de uciderea unui proxenet pe nume Roland le Petit (Roland cel Mic). Drumul său prin închisorile franceze ale vremii debutează prin închisoarea Beaulieu, Caen, Franţa. Ca să înţelegeţi aluzia şi cam ceea ce însemna închisoarea, e de ajuns să ştiţi că traducerea numelui de Beaulieu înseamnă “loc frumos”. Cu ghilimelele de rigoare, desigur. Din Franţa, ajunge în Guineea Franceză, în închisoare Saint Laurent du Maroni, situată pe fluviul Maroni.
După o primă evadare, Charrière ajunge pe coasta Trinidadului, Curaçao şi Riohacha, Columbia, drum urmat de o şedere de 6 luni printre indienii din Guajira.
Este din nou prins şi trimis în închisoarea din Santa Marta, ca mai apoi să fie transferat spre Barranquilla. Ajunge din nou în Guineea Franceză, de această dată pe insula St. Joseph, supranumită şi “Insula devoratoare de oameni”, din cauza muncilor la care deţinuţii sunt supuşi. După încercări de evadare eşuate, reuşeşte şi ajunge în Venezuela, unde face un an de închisoare, iar apoi este eliberat.
Deşi autorul a susţinut că opera sa este o autobiografie, în 2005 apare un anume Charles Brunier care susţine că el este adevăratul Papillon. Misterul încă rămâne ascuns, însă cert este că această carte merită citită, iar fimul vizionat.
Mai jos este un trailer pentru filmul Papillon, 1973. Enjoy it!

O artă cinematografică

Am fost total dezamăgită în ultimii ani de producţiile de la Hollywood.
Dar NU! Acum câteva seri l-am văzut şi l-am revăzut şi nu mă pot sătura de el. În sfârşit un film bun, o artă cinematografică.
Am să-l descriu întâi, am să-l ridic în slăvi şi la urmă vă spun şi numele.

Istoria începe în felul următor: într-un moment de timp liber, sfârşit de sesiune şi mini-vacanţă până la sesiunea de restanţe şi de măriri, am decis să urmăresc un film. Demult nu mai văzusem unul. Şi după un search pe movie25, îl găsesc. Părea un horror simpatic. M-a atras afişul de promovare, foarte dramatic ca imagine. Am zis hai să-l văd. Şi NU mi-a părut rău: film alb-negru, mut, doar cu pasaje în care interveneau câteva rânduri aruncate poetic pe ecran, iar în rest, comunicare prin imagini. Atât. Şi ce imagini: violente, triste, tragice, inumane, ireale unele. În afară de faptul că nu poţi reînvia un om, totul a fost foarte real.
Ce mi-a demonstrat filmul, de fapt, mi-a dat o lecţie de viaţă – este faptul că poţi trece peste orice, atâta timp cât există dragoste. Mi-am dat seama că eu nu aş fi capabilă să fac în final gestul pe care fata îl face faţă de salvatorul ei.
E un must-see! Un film cu adevărat interesant şi, deşi producţie 2009, o realizare măreaţă. Chiar nu îşi aveau locul într-aşa un film cuvintele sau vocile actorilor. Iar culorile ar fi alterat din mesajul transmis.
Agresivitate prin expresivitate şi mesajul extrem de emoţionant pe care l-a transmis.
Let me present you the greatest movie of 2009: Prometheus Triumphant: A Fugue in the Key of Flesh .