Mă plagiază oamenii

Azi am să vorbesc despre retardaţi care dau copy/paste. Despre fraieri care îşi fac blog doar ca să impresioneze şi să fure ideile altora, pentru că în fond nu îi duce capul să creeze concepte noi şi să le pună în practică.
Nu îmi place să copiez, nu am suportat ideea de a da copy/paste, fără măcar să cer acordul sau să dau un link către cel/cea de la care am preluat o idee.
Am scris chiar şi aici despre ceea ce detest şi iubesc. Datorită acestui fapt, pe blogul meu nu veţi găsi preluate decât campanii sau lepşe. În rest, tot ceea ce scriu eu aici e rodul imaginaţiei, gândurilor, frământărilor şi experienţei mele, atât subiective, cât şi obiective, atât extrinseci, cât şi intrinseci.
Atunci când scriu proză şi versuri, mă raportez ori la propriile sentimente ori la cele ale oamenilor din jurul meu. Din cauza asta, pentru mine, ceea ce scriu are o puternică încărcătură emoţională şi mă leagă de oamenii cu care iau contact. Încerc să nu exagerez în dramatisme sau romantisme, ci pur şi simplu redau ceea ce observ sau simt, asta pentru că am un simţ al observaţiei şi al detaliilor foarte bine dezvoltat.
Printre scrierile mele, se află şi o poezie, scrisă în urmă cu aproape doi ani, dedicată unui copil pe care l-am cunoscut şi care toată viaţa a suferit. Acel copil era cea mai bună prietenă pe care am avut-o în copilărie.
Poezia se intitula “Destin crud”. Pentru că până acum doi ani nu am arătat decât câtorva oameni scrierile mele, pe deviant art apare postată din iulie 2008, iar pe blog din februarie 2009. O găsiţi aici.

Zilele trecute îmi spune o prietenă că şi-a făcut un amic de-ai mei blog şi că are nişte poezii de tăiat venele. Am zis să mă uit şi eu, poate i se pare ei, poate nu înţelege ea poezia.
Răsfoind prin pagina lui de “poems”, dau de o poezie intitulată “Copil bătrân“.

Copil bătrân

Copil închis în trup de adult,
copil pierdut… şi surd… şi mut,
copil ce cu ochi rătăcitori,
te-ai trezit drept din flori.

Şi mi-a aduc aminte,
deasupra acelor morminte,
că tu copile te-ai trezit prea brusc din vis,
în această parte de paradis.

Şi încă privesc acel copil cum piere,
în marea junglă, cum se pierde
şi cum totul vine, pe acelaşi drum,
dar acum nu mai sunt copil, acu-s adult.

[...]

Asemănarea cu versurile mele este izbitoare:
Copil închis în temniţă de adult,
Copil pierdut,
Şi surd,
Şi mut,
Copil cu ochi rătăcitori,
Scăldaţi în lacrimi,
Copil din flori.

Copil născut şi-abandonat,
Copilărie de orfelinat.

Copil trist şi neînteles,
Un suflet hoinar
În lumea inversă a unui paradis.
Copil trezit prea brusc din vis.

Şi ieri priveam copilul cum se pierde
În marea de oameni şi masini,
Şi astăzi ochiul meu îl vede
Pe-acelaşi drum,
Dar nu mai e copil,
A devenit adult acum.

Stimate domn Adi sau Kordosoft, sper să afle toată lumea cât de josnic poţi fi, dacă îţi permiţi să mă copiezi cu neruşinare şi nici măcar să nu recunoşti asta.
Spre deosebire de tine, care îţi tai venele (vedeţi imaginea numărul 5) ca să ai ce scrie, eu iau contact cu oameni care suferă într-adevăr şi care au o viaţă grea, copii şi iubiţi care locuiesc în spitale, pentru că nu pot trăi normal, ca ceilalţi. Nu mă aştept ca intelectul tău limitat, care şi aşa e o glumă proastă la adresa scriitorilor, să înţeleagă ceva din ceea ce scriu aici. Însă mă aştept ca alţii să înţeleagă ce fel de om eşti. Sau mai bine zis, ce fel de om nu eşti.
În final, rămân la vorba iubitului meu: “E doar un wannabe idiot poet, draga mea”.

Am decis să scriu pentru a şti şi alţii că astfel de oameni există, chiar dacă poezia se crede a fi moartă. Aveţi grijă de drepturile voastre de autor şi nu ezitaţi să luptaţi pentru creaţiile voastre, de orice fel.

* * *
Sometimes, I overestimate people.

Drept-stâng, vot-pauză.

Am să scriu despre copilărie, adolescenţă, vot şi politici ieftine de România. Da, chiar am chef să scriu asta. Mi-am dorit de atâţia ani să înşir speranţe şi dezamăgiri, încât simt că o dau în patologii dacă nu voi spune acum ceea ce gândesc.
Băi, îmi amintesc de momentele în care eram o puştoaică. Nu ştiu, cred că aveam vreo câţiva ani (puţini oricum), pe când am aflat că ieşise Constantinescu preşedinte. Eram la şcoală şi-mi amintesc de domnişoara de limba engleză, o “fată bătrână” care, entuziasmată că a ieşit “ţapul” cu care votase, a pus note de 10 celor care ştiau numele noului preşedinte. Evident, nu am ştiut şi nu am luat 10 pe “blat”. L-am luat pe merit mai târziu, dar asta e altă poveste de adormit copiii.
Apoi, în 2000 auzeam mamele colegelor de clasă cum se emoţionează că a ieşit “tataia” din nou preşedinte: “Mama e femeie bătrână, pensionară. Va avea pensii mai mari!”. Îţi dai seama că eram în şcoala generală atunci când se vorbea despre politici în limbaj comun, însă m-au marcat chipurile doamnelor rujate prost şi îmbrăcate pe măsura machiajului.
Apoi am ajuns la liceu: 2004. Era anul schimbărilor. Aflu că studenţii l-au votat pe Băse. Cică scăparăm toată ţărişoara de jigodii şi de acte teatrale ratate. Îmi ziceam în gând “fac 18 ani şi mă duc şi eu la vot! Abia aştept!”.
Mda, vine clipa. Am aproape 21 de ani şi merg la vot mâine. Şi-mi vine scârbă de tot ceea ce înseamnă democraţie în ţara asta, sistem politic. M-am uitat ieri la “marele trio”: Geoană, Băsescu, Antonescu. Şi încerc să-mi amintesc restul numelor participante în primul tur de vot. Vadim, Oprescu şi restul. Amuzant, nu am chef să votez cu nimeni, dar vreau să-mi fac datoria de cetăţean. Aşa că în turul 1 am să votez, ca să fiu sigură că nu se repetă istoria.
Iar în turul doi, am să fac sondaje pentru voi, ăştia de acasă. Să vă gândiţi la mine când se va anunţa că statisticile indică faptul că x-ulescu are 51% din voturi şi că 9% din populaţie a mers la vot. Eu am să fiu aia care o să întrebe şi o să afle răspunsuri.
Gata cu “eu cu cine votez?”! Voi trece în extrema cealaltă, întrebând pe ceilalţi: “Voi cu cine aţi votat?”. Culmea e că lumea îmi va răspunde, prin promisiunea anonimatului. Bineînţeles, îmi ţin promisiunile, deci nu va fi nimic ilegal. Însă voi contribui pe zâmbetul miilor de români care se vor bucura atunci când vor afla că votul lor a contat, că acelaşi rău nu a ieşit.
Aşa că oficial mă doare în dos de alegeri, am cea mai bună scuză de a nu vota în turul doi: lucrez pentru statistici.
Cum spuneam şi mai sus, până la o anumită vârstă, mai ales adolescenţa – eşti manipulabil prin faptul că, la 18 ani, ai drept de vot. Dreptul de vot ar trebui introdus cetăţenilor cu vârsta >21 de ani. La 18 ani nu eşti capabil să alegi, pe cale raţională, viitorul preşedinte. La 18 ani eşti încă un copil, nematurizat în plan cognitiv, afectiv, poate chiar fizic.
La frumoasa vârstă de majorat eşti doar o păpuşă pe care sistemul o manipulează prin promisiuni şi false uşi deschise: “eşti major: poţi vota, poţi fuma, poţi bea alcool”. La 18 ani sistemul te face “om”, deşi nu eşti nici pe departe împlinit, nu ai studii, habar nu ai la ce facultate vrei să dai.
Însă tot sistemul se întoarce şi te ucide: de la 16 ani te bagă în puşcărie pentru infracţiuni grave.
Sunt curioasă dacă, în momentul în care în România cetăţenii peste 60 de ani nu ar avea voie să voteze, pe motiv de senilitate, iar puştii de 18 ani pe motiv de necunoaştere, vor mai merge la vot ceilalţi (majoritatea scârbită care şi-a luat-o puternic de la sistem, care şi-a măcinat sănătatea din cauza reformelor salariale, care a plecat în străinătate ca să aibă cu ce îşi creşte copiii).

Doar m-am descărcat. Conţinutul acesta e cu tentă strict subiectivă şi personală. Dacă nu-ţi convine, nu-l citi. (deşi ştiu că şi tu îl gândeşti la fel )

* * *
eu+votare=love???

Campania “Globuri cu suflet”

Via Zîna Măseluţă.

sursa:deviant art.

Mi se pare o idee foarte frumoasă să ne unim în preajma lui Moş Nico pentru o cauză nobilă.
Dacă viaţa nu a fost darnică cu aceşti copii, hai să fim noi.
Daţi mai departe, de la blogger la blogger :

Zîna Măseluţă

Proiectul “Globuri cu suflet” se adreseaza tuturor persoanelor, in special bloggerilor ieseni dornici sa se implice in campanii de sensibilizare din preajma sarbatorilor de iarna. Scopul acestui proiect este de a aduce zambetul pe buze unor copii dintr-un centru de plasament din Iasi.

Obiectivele proiectului:
- oferirea de cadouri cu ocazia sarbatorilor de iarna (de Sf. Nicolae) copiilor din centrul de plasament (promit sa anunt in curand !)
- sensibilizarea bloggerilor ieseni in perioada sarbatorilor de iarna;
- dezvoltarea relatiilor de comunicare si cooperare dintre bloggeri si copiii nevoiasi;
- promovarea coeziunii sociale si a drepturilor sociale.

Perioada proiect: Aceasta campanie de sensibilizare se va desfasura pe durata a 4 saptamani (10 noiembrie- duminica 6 decembrie 09) si se va desfasura pe bloggurile personale. Pe 14 noiembrie se va organiza al 23-lea bloggmeet in Iasi, ocazie numai buna de a strange primele daruri pentru cei nevoiasi.

Le-am putea oferi acestor copii iubire, intelegere si o sansa. O sansa de care ar trebui sa abuzam cu totii, oferind din putinul nostru altora fara prea multe posibilitati. Consider ca cel mai insemnat lucru pe care il putem oferi este caldura sufleteasca, intelegerea si putinul nostru despre care am mai vorbit. Copilasii au nevoie de hainute, fructe, dulciuri, jucarii, carti de colorat, acuarele, pensule sau creioane colorate, joculete logice, ceva sa fie atractiv, sa le puna mintea la contributie si sa isi exerseze imaginatia si gandirea. Asta cred ca i-ar ajuta si bucura.

* * *
All those rainbow-colored dreams come to life in winter time.

Experimentul UAIC

Astăzi vom vorbi despre experimente şi cobai, consternată fiind de ceea ce se vrea a fi numit “noul” sistem de evaluare în mediul universitar.
Cine suntem noi?
Probabil devine laitmotiv în căutarea unei explicaţii pentru ceea ce se petrece în sistemul actual.
La această întrebare ni se răspunde în două moduri:
* un mod subtil, pornind de la premisa că “adevărul doare” – şi anume suntem generaţia de sacrificiu, adică cobai în toată regula.
* un alt mod direct – suntem studenţi, adică pe scurt, nu îi pasă nimănui de noi.

Explicaţiile profesorilor sunt următoarele:
* Nu sunt plătiţi pentru săptămânile în care se desfăşura înainte sesiunea, deci pe ei nu îi încălzeşte cu nimic faptul că noi nu mai dăm o singură sesiune pe semestru.
* Asociaţiile studenţeşti au convenit să reducă din stress-ul prin care trec studenţii în sesiunea normală.
* Rectorul doreşte să apropie UAIC de sistemul Bologna din străinătate.

Răspunsul meu la explicaţiile lor penibile este următorul:
* Dacă nu vă ajung banii, faceţi grevă. Şi aşa la supravegheat în sesiunea normală stau mai mult asistenţii şi lectorii, nicidecum profesorii sau conferenţiarii universitari. Nu mi se pare corect să plătim noi pentru erorile sistemului şi să ne joace toţi pe degete!
* Asociaţii studenţeşti? Atât timp cât toate sunt conduse de studenţi care urmează cuvântul rectorului, nu văd de ce ar şti o mână de oameni ceea ce gândesc 20000 de studenţi.
* Domnule rector, există o mare diferenţă între România şi celelalte state UE: de la diferenţe socio-economice, până la politice şi educaţionale. Nu mi se pare etic să impui un model total diferit de educaţie studenţilor care au trecut cel puţin prin 2-3 sesiuni normale. E ca şi cum i-ai impune unui copac să-şi strâmteze rădăcinile pentru că trebuie plantaţi şi alţi copaci în jurul său.

Acesta este experimentul UAIC, în care noi, studenţii, suntem cobai, in care profesorii sunt grupul de control, iar manipulatorii (experimentatorii) sunt cei din înaltele funcţii.
Cum să-ţi baţi joc de viitorul României? Nimic mai simplu: îţi baţi joc de psihicul studenţilor.

Sunt total dezamăgită de noul sistem, de reformele de învăţământ impuse, de indiferenţa profesorilor şi de răspunsul studenţilor care întârzie să apară, ca şi cum s-ar complace situaţiei!
Dar trăim în România şi nu ar trebui să mă mai mire nimic, nu-i aşa?
Succes, dragii mei colegi, succes la cele 10-12 examene pe care le aveţi de susţinut în 5 zile!

* * *
(Oare de ce se fac cele mai multe experimente pe şoareci de laborator, criminali şi studenţi? – întrebare retorică)

Make a wish…

Am obiceiul să fur brichete de la prietenii fumători şi să le aprind în faţa lor, în timp ce zâmbind şoptesc fiecăruia în parte: “pune-ţi o dorinţă!”
Şi culmea e că nimeni până acum nu mi-a zis să încetez cu copilării dintr-astea. Fiecare stă pe gânduri câteva secunde şi apoi suflă în flacăra minusculă aurie.
Mi-aş dori ca toate dorinţele celor apropiaţi să se materializeze, însă am ajuns la concluzia matură că ceea ce-mi doresc adesea nu este materializabil.
You can’t always make a wish come true.
Însă dacă ai putea să îndeplineşti cuiva o dorinţă, chiar şi ţie însăţi/însuţi, care ar fi aceea?

* * *
at night I make a wish upon a star, wishing you were here…

Sunt demodată!

“E la modă să…”
“E demodat!”
Mereu aud expresiile de mai sus: pe stradă, în staţie etc.
Toate aglomeraţiile urbane vuiesc de indivizi fără personalitate, fără integritate, fără stimă de sine .
Ajung la problema mea: cum ai cataloga o persoană drept demodată? Ori un lucru?
Doar pentru că nu mai e pe placul tău şi nu mai corespunde năzuinţelor tale pur subiective?
Personal sunt o demodată şi mă mândresc cu asta. La ce bun să mă încadrez în tiparul tendinţelor actuale? De ce să pot fi atribuită unui grup, deşi nu-mi doresc să aparţin lui?
Să vorbim puţin despre “ceea ce este la modă” astăzi:

• - e la modă să fii piţipoancă

Prefer să mă abţin de la aşa o modă!

• e la modă să fii prost, să fii ignorant, să nu-ţi pese, să fii egoist

Prefer să fiu deşteaptă. Prefer să-mi pese.

• e la modă să faci parte dintr-un tipar, pe care să-l respecţi cu stricteţe

Mai bine singură împotriva tuturor!

• e la modă lipsa de originalitate, kitch-ul şi imitaţia ieftină

Nu am chef să imit.

• e la modă să faci o facultate care sună bine

Facultatea mea nu sună bine.

• e la modă să te dezbraci de secrete în public

aşa, şi? dacă tu o faci, iar eu nu, cine îţi dă ţie dreptul să mă judeci?

Lumea noastră se modelează după aparenţe. “Nimic nu este ceea ce pare” deja capătă un alt sens, nu credeţi?
Falsitatea asta o impune fiecare din noi prin neacceptarea naturii celuilalt, prin crearea unui model utopic, model construit conform unei liste de atribute pe care noi le acceptăm ca fiind pozitive şi care ne reprezintă interesele.
Ajungem să legăm prietenii numai dacă indivizii coincid cu interesele noastre şi dacă ne pot fi de ajutor.
Unii cred cu vehemenţă în principiul egalizării şi-al uniformizării: să devenim una şi aceeaşi. Dar asta se întâmpla şi în perioada comunistă. Ştim foarte bine că “experimentul” comunismului a demonstrat contrariul: uniformizarea nu înseamnă altceva decât manipularea maselor.
În loc să trăim la mijlocul axei, să fim balansaţi, noi tindem spre limite: + sau - .
Aşa ajungem să catalogăm lumea din jur sub pretext de “prieten” sau “duşman”, “la modă” sau “demodat”, “cool” sau “naşpa”.
E atât de multă lume falsitate şi lipsă de conţinut în acţiunile noastre, încât ajungi să te întrebi dacă mai există sinceritate şi un motiv suficient de bun pentru a exista o continuitate.
Rămân la părerea mea: generaţiile de astăzi se nasc, cresc, trăiesc şi mor în minciună, sub aparenţa unui “val al direcţiei ideale”.

* * *
Sometimes the world seems upside down…