Gânduri random

Warning! Extrem de personal!

Momentan am o stare de rahat.
Şi ca orice stare de rahat, şi asta mă trezeşte la realitate.
Şi ca în orice trezire la realitate, mai fac un pas spre maturizare.
Aşa că azi, pentru mine sunt valabile următoarele:

* visele = teren minat.
* rănile se vindecă mai greu.
* îmi bag picioarele in planuri.
* mai multe fapte, nu vorbe!
* mi-e silă să aştept, dar voi încerca.
* materializez orice vis.
* irascibilitatea îmi deschide drumuri.
* n-am nevoie de amatori, ci de prieteni.
* viaţa nu e corectă, dar merge şi aşa.
* nu mă mai grăbesc. Pentru ce?
* renasc cu fiecare dezamăgire.
* îmi caut muze prin biblioteci.
* sufăr, dar cui îi pasă? “a heart that hurts is a heart that works”
* caut “prof” de chitară.
* m-am săturat să fiu singură, dar m-am obişnuit!
* sunt anti-socială.
* taci dracului!
* toţi mă judecă greşit, dar începe să-mi placă să fac impresie proastă.
* n-am nevoie de sfaturi, oricum nu sunt general-valabile.
* am nevoie de câteva zile de linişte şi de singurătate.
* Iaşi, sweet home de mâine încolo.
* zâmbesc fals.
* vreau să citesc o carte bună.
* am nevoie de schimbări şi de un mp4 player.
* nimic nu mă va mulţumi vreodată pe deplin.
* silogism: fericirea nu există decât în imaginaţia noastră. Roxana are multă imaginaţie. Fericirea nu există decât în imaginaţia Roxanei. (îmi place cum sună!)
* “te iubesc” e insipid!
* lucrurile care sună bine dor ca dracu!
* asta e pe repeat.
* goodbye, fucked-up sky!

* * *
Let go, let me go…

Primii paşi de boboc

Am scris ultimele dăţi despre ce fel de oameni vei întâlni, impactul de la început, debutul de boboc.
Azi facem instruirea: la ce să te aştepţi în primele zile de curs şi la ce să nu te aştepţi, ce să faci, cum să-ţi intri în rol.
Iţi vei cunoaşte colegii. De fapt, în ziua deschiderii, dacă ai curiozitatea să treci pe la facultate, vei fi înghesuit într-un amfiteatru. Nu-ţi fie teamă, 99% dintre cei aflaţi acolo sunt tot boboci. Numeri pe degete studenţii din anii mai mari care au venit la festivitate. Profii sunt mereu aceiaşi: decanul, prodecanul/prodecanii, şeful departamentului profesoral. Ce să mai spun, crema “soţietăţii”. Oamenii ăştia îţi vor părea fie cei mai exigenţi posibil de pe lumea asta, fie cei mai blânzi. Fiecare facultate cu strategia ei. Îmi amintesc că o colegă de la Drept îmi povestea cum din prima zi le-au înşiruit profesorii exigenţele lor. La alte facultăţi, totul s-a rezumat la o glumă mai puţin bună, dar comestibilă ori la premieri ai studenţilor cu 10 pe linie.
După deschiderea oficială, te vei înghesui şi tu, la fel ca restul lumii, la orar. O să-ţi ia poate chiar 30 de minute până să pricepi care e treaba cu săptămâni pare şi impare, cu seminarii, cursuri, laboratoare. Poţi să te “aventurezi” prin corpul facultăţii tale şi să-ţi fixezi câteva repere, cam pe unde găseşti sala X, amfiteatrul Y, baia. Nu de alta, dar scuteşti o căutare disperată în primele dimineţi, în timp ce ai cursuri într-o mână, cafea în cealaltă şi ai de depăşit găşti de 10 oameni la număr pe holuri.
Prima şi prima oară eu recomand să găseşti secretariatul şi afişierul facultăţii tale. Vei avea nevoie mare: anunţuri, întâlniri cu profesorii, toate au loc la afişier. E regulă: ne vedem la ora x, la afişier. Da, să trăiţi!
Secretariatul e acel loc de coşmar din basme, unde, deşi pare primitor pe dinafară, înveţi că totul e o mare iluzie optică. Înăuntru te aşteaptă nişte cucoane înfipte, acrite de tot ceea ce înseamnă informare. Nu le poţi condamna, oricum ar fi ele, tot îşi fac treaba, mai în silă, mai în grabă. Până să le critici şi să le înjuri, ţine minte că de fapt secretarele conduc facultatea. Vei afla mai târziu de ce. Te las să descoperi pe propria piele. E un proces de iniţiere într-ale studenţiei prin care oricine trece.
Ziua se termină, te bagi la somn. Vine a doua zi, când teoretic se întră “în pâine”. Adică, pe româneşte, încep cursurile.
La primele cursuri, profii fie te vor speria de moarte, fie îţi vor prezenta “cu ce se mănâncă” facultatea asta, specializarea ta. Unii vor fi misogini cu fetele. E ca o regulă de aur pe care toţi o păstrează cu sfinţenie la Cuza. Poate pentru că sunt extrem de multe studente. Poate din alte motive…
Iţi vei cunoaşte în pauză o parte din colegii de grupă. Să nu te mire dacă fetele vor părea fiţoase ori speriate de bombe. Băieţii, mai puţini sau mai numeroşi, după caz şi după specializare, vor începe să discute despre fotbal, jocuri, eventual vor plănui o ieşire la o bere, la o bilă.
Unele fete vor începe să-şi împărtăşească drama vieţii lor privind bacul, relaţiile trecute ori pur şi simplu cât de multă iubire au în sânge.
Ocoleşte-le, sunt obositoare şi nu ai nimic de învăţat de la ele.
Altele mai “date pe brazdă” vor lansa oferte de ieşit la o cafea, un tur al oraşului. De ele nu e nevoie să te fereşti. Poţi chiar intra în micul grup.
Mai sunt şi cele cu aspect de inadaptate social. Dacă vrei să schimbi ceva, poţi începe cu ele. Intră în vorbă, caută metode să le faci să se integreze. Deseori pot fi persoane foarte interesante şi inteligente care însă nu au promovat “magna cum-laudae” obiectul “comunicare şi socializare”.
Merită totuşi să încerci, într-un final îşi dau drumul spre finele anului întâi.
S-a terminat pauza, intraţi la curs în amfiteatrul X. Să-ţi explic ce e ăla un amfiteatru: e o sală de curs mare, cu peste 100 de locuri. băncile sunt dispuse uneori în formă de semicerc, alteori în linie, pe “trepte”. De obicei cursurile se ţin în astfel de încăperi. Încape şi câte o serie întreagă de studenţi, adică jumătate din numărul studenţilor din an.
Eu ţi-aş recomanda să stai cam în primele rânduri, cel puţin la început. Pe parcurs poţi avansa spre rândurile din spate. Dar la început e bine să fii în primele 5 rânduri.
Zâmbeşte mereu, nu lăsa profesorul să te vadă nici prea serios, nici prea trist. Un zâmbet face mult adesea. De obicei profesorii nu vor să vadă în sala lor de curs feţe crispate ori triste. Nu suntem la înmormântare, suntem la un curs interactiv! Aşadar zâmbeşte subtil de fiecare dată. Şi păstrează acel eye-contact cu profesorul. Te face să te simţi bine.
Vei sta printre străini la început. E frumos să te prezinţi la colega/colegul din stânga/dreapta ta. Eventual cauţi câteva întrebări amuzante, încât să îţi stăpâneşti emoţiile şi ţie, şi lui/ei.
Poţi să începi, de exemplu, prin:
“Mi se pare mie sau sala asta emană cam multe emoţii?“
“În ce grupă eşti?“
“Ai mai fost vreodată în săli de curs? Pari să nu ai emoţii…“
Iar la sfârşit, dacă ţi se pare o persoană plăcută, poţi să propui o ieşire la o cafea sau city-tour, alături de mai multe persoane. E mai dificil dacă tu eşti băiat şi ea fată sau invers. O să creadă că te dai la ea/el.
După ce s-au terminat cursurile, poţi să-ţi plănuieşti acel ieşit la cafea sau un city-tour. Nu-ţi fie teamă să propui colegilor o astfel de ieşire, tot se vor găsi câţiva dornici.
Pentru cei care stau la cămin, merge şi o întrebare gen: “Vine cineva spre căminul X?“. Pe drum puteţi căuta subiecte de discuţii.
Pentru cei care stau în chirie sau în gazdă, o ciocnire în autobuz sau în staţia de RATP are acelaşi efect.

Studenţia e frumoasă, iar paşii pe care îi faci la început spun multe despre cine eşti cu adevărat. Chiar dacă te schimbă în bine ori în rău, unele trăsături îţi rămân intacte.
Partea întotdeauna bună este că poţi simţi versurile: “La viaţa mea, am o dambla, să dau la toţi, la toţi să bea. Şi la decan, la prodecan, la toţi colegii mei de an!”

Camera de cămin – un fel de masă rotundă

Atenţie! Dacă eşti sensibil(ă) sau te identifici cu unul dintre personajele de mai jos, recomand să te abţii de la a citi acest articol.

* * *

Consideră că e o simplă continuare de aici.
Vei afla pe parcurs de ce camera de cămin este percepută ca fiind o “masă rotundă”.
După ce te-ai plictisit printre miile de studenţi înghesuiţi în Aula Magna mai ceva ca sardinele într-o conservă, va trebui să-ţi croieşti drumul spre ieşire.
“Croieşte-ţi altă soartă” în varianta imn studenţesc ar suna bine, să ştii.
Presupunem că ai reuşit să ieşi din Amfiteatru, că discursul primarului nu te-a plictisit până la refuz, că mirosul tonelor de parfum aplicate de studente nu te-a năucit (în cel mai negativ mod posibil).
Ai ieşit. Pupi pământul în semn de sweet freedom.
Sărim peste capitolul emoţionanta primă zi de boboceală studenţească.
Vine, în mod inevitabil, seara. Vă adunaţi toţi/toate în camera de cămin. Aici ai să observi, dacă ai “ochiul” format, tot felul de măşti. La dracu, şi ce bine le poartă unii luni de zile.
Te-ai nimerit, pentru că eşti boboc, pe patul de sus, în cameră cu mulţi studenţi mai mari decât tine. Fericit fie momentul dacă eşti intr-o cameră cu boboci la fel de dezorientaţi. Dar asta nu se va întâmpla.
Bun, cum ziceam, nimereşti în cameră cu 2-3 studenţi/studente mai mari şi 1-2 studenţi/studente de vârsta ta. Mergem pe episodul ăsta, ok?
Când ţi-e lumea mai dragă si vrei să te schimbi din hainele de zi (purtate o zi întreagă), optând pentru o pereche de pantaloni largi şi comozi şi un tricou XXL, larg şi el, intră, SURPRIZĂ, prietenii colegilor mai mari.
Din limbajul cotidian îţi poţi da seama că nu vei scăpa de “iniţiere”. Dacă sunt doar băieţi, o să înjuraţi şi o să vă treceţi în revistă pronunţarea a cel puţin o dată pe minut a cuvântului magic: **** .
Dacă sunt doar fete, probabil că îţi va veni să te dai cu capul de pereţi. Oricum, din “fată” nu vei ieşi prea curând.
Situaţia e ceva mai veselă dacă vizitatorii sunt de ambele sexe: se încinge o discuţie pe domenii variate, de la facultate, la “what you did last summer”.
Dacă eşti fată, tipul cu pantaloni strâmţi şi faţă de gay (e un must-have într-un grup compact) se va da la tine, apelând la latura ta sensibilă. Fiind un suflet fraged, nevinovat, tras cu forţa în lumea asta prea puţin justă, işi caută sufletul-pereche, pe care il zăreşte în tine. Touching, până aici. Daaaar, vine partea frumoasă: percepţia asupra sufletului-pereche. Şi aici vine porţia de râs:
“Caut şi eu o fată, aşa ca tine, să aibă grijă de mine, să mai calce o rufă, să mai spele, ceva mâncare nu strică…”
Eu îţi recomand să te abţii de la porniri dubioase, deşi în cazul tău, sincer şi eu i-aş da în cap cu tigaia pentru cartofi prăjiţi. Abţine-te totuşi, nu uita să fii “o lady“, vorba lui Candace Simpson-Gilles.
Bun, te-ai abţinut. Treci cu vederea, îl tai doar cu o replică acidă şi n-are să te mai bată la cap până la următoarele vizite în cameră (destul de dese, te asigur).
Colegii mai mari adesea vor folosi un accent cu uşoare rezonanţe bucureştene (nu că aş avea ceva cu ei, însă accentul acela forţat de “corect gramatical” mă duce cu gândul la unii cetăţeni ai capitalei). Să nu ai pretenţii de la studenţii mai mari, uneori pot fi la fel de falşi în gândire şi în gesturi precum cei de vârsta ta. Fiecare purtăm o mască cotidiană, nici ei nu fac excepţie.
Dacă îi laşi să te ia peste picior eşti un fraier sau o fraieră, după caz.
Nu ştiu de ce unii boboci se simt inferiori, doar pentru că nu au luat contact cu facultatea încă din prima zi. NU! Nu îi laşi să te calce în picioare, ne-am înţeles? Vei descoperi că unii, deşi sunt în anii terminali, încă nu au descoperit că au creier. Sau nu i-au atribuit vreo utilitate.
Revenim la episodul “cunoaşterea prietenilor colegilor de cameră”. Se vor prezenta, cum ziceam, în aşa fel încât să te “dea pe spate”. Nu prea vor reuşi, dar tu prefă-te că ai înţeles şi exclamează un “uau, super!” cât mai bine mimat.
Apoi se va ajunge la discuţii despre facultate. Pentru că se cred tari, nu vor folosi apelative gen “domn profesor X-ulescu”, îşi vor permite, atât timp cât proful nu îi aude, să i se adreseze pe nume.
“Păi ce? Gheorg e super băiatu’, am ieşit la bere, ne-a făcut cunoştinţă cu gagică-sa”. De fapt, Gheorg are vreo 58 de ani, e profesor cu prestigiu, iar gagică-sa are şi ea vreo 55, pe puţin.
Tu schiţează un zâmbet tâmp, cât să se simtă şi ei bine. Aşa le intri în graţii. Nu se ştie dacă te vor ajuta vreodată ăştia mai mari, însă pe holul facultăţii dă bine când te salută gaşca de anul trei, nu?
Preferabil ar fi să nu “rămâi la toate rece”, e bine să iei contact cu cât mai multe tipuri de oameni. Asta te ajută să îi recunoşti pe stradă, să le ştii punctele forte şi slabe, general vorbind. Vei şti cum să îi ocoleşti, ce să spui şi ce să nu spui de faţă cu ei. Trebuie să-i avem şi pe ei în viaţa noastră, nu?
O să fii uimit(ă), după caz, însă gaşca de ani terminali are şi oameni deştepţi. Ironic, unii preferă să aibă prin preajma lor şi specimene mai puţin evoluate.
Cu oamenii despre care-ţi vorbesc acum merită să vorbeşti mai mult decât “salut, pa”. Lor le poţi cere sfaturi, deşi oricum n-ai să le urmezi. Dar de la ei poţi învăţa cum să fii student cu cap, cum să ai timp de socializare, învăţat, distracţie. Oamenii ăştia au găsit cheia şi ştiu cum să aibă timp pentru toate.
Acum să nu-ţi imaginezi că doar tu eşti cel/cea care observă. Nu, nu suntem niciodată singuri. Aşa că vei fi şi tu studiat cu lupa de colegii mai mari, vei fi încadrat într-o categorie. Dacă au greşit, trebuie să le dovedeşti asta. Dacă au nimerit, atunci te poţi bucura de căldura lor ori de răceala cu care vei fi tratat.
Voi reveni cu lecţii privind viaţa de cămin.
Până atunci, un mic sfat: ai grijă ce haine ai în dulap şi cum le aranjezi. Asta spune multe despre gusturile şi igiena personală.

You are being watched!

Autoterapii…

In seara asta am realizat că dau uitării bucăţile frânte din inima mea. Le dau dracului prea uşor.
Acum îl am pe el, ce-i drept. Nu m-aş fi aşteptat să apară în viaţa mea şi să mă iubească aşa cum sunt: 90% defecte, 10% aspiraţie spre perfecţiune.
Şi el e perfect pentru mine prin imperfecţiunea lui.
E om, iar asta îmi place. Nu uită niciodată să mă uimească într-un mod plăcut cu un mesaj, cu un telefon, cu un e-mail.
Alteori îl simt cum se străduieşte să facă parte din viaţa mea. De fapt, să-mi rezerv din timp câteva minute şi pentru el. Şi i le dedic, ni le dedicăm, în fapt, asta înseamnă doi în unu: noi doi într-o speranţă.
Dar până să-l descopăr, de fapt, până să ne regăsim, eram pierdută nu printre rânduri, ci printre relaţii eşuate. Îmi amintesc cum încercam să mă îmbărbătez singură, prin articole scrise mai mult pentru mine decât pentru restul lumii.
Astăzi, de fapt un Ieri demult trecut, îmi spuneam că m-am închis în lumea mea, unde plouă, unde pot visa, pot zâmbi, pot asculta. Acolo îl aştept, acolo nu mai caut trecutul, căci resemnându-mă, voi avea timp pentru mine.
Era ultima oară când aveam să-mi mai creez a mia oară scenarii în care eu renunţ la un el, mă resemnez, el din trecut aprobă din cap şi trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi (departe unul de celălalt.).
Şi aşa s-a întâmplat. Nu mai ştiu nimic de A. de câteva luni, probabil vor mai trece tot atâtea până va avea curaj să-mi spună că e fericit, acolo, departe de mine, departe de România.
Şi eu sunt fericită, de data asta nu mă mai mint, pentru că ne avem unul pe altul. Şi aşa o să rămânem cât timp există în noi sentimente.
Lui i-am dăruit ce bucăţi mi-au mai rămas din inimă şi acum îl văd cum încearcă să-mi asambleze puzzle-ul. Pentru prima oară îmi doresc să reuşească…

* * *
Mai avem trei luni până la răsărit, dragul meu.

Aventură de boboc

O pun pe Dana într-un colţ pentru câteva “posturi” .

Azi o să vorbim despre lecţii, despre viaţa la cămin, despre cum bobocii se numără toamna.
Ideea mi-a venit după o vizită pe forumul UAIC.
Mulţi boboci sunt dezorientaţi. Bun, dai bacul, te trezeşti că iei nota dorită (sau nu), ajungi la facultate, păşeşti în zilele de depunere a dosarelor cu inima cât un purice, pe măsură ce urci treptele şi ţi se deschid uşi, ţi se înmulţesc şi bătăile inimii. Ajuns în faţa faptului, te simţi ca un Gigi “faţă cu reacţiunea”. Tremuri din încheieturi, transpiri, vorbeşti greu, nu-ţi găseşti cuvintele. Reuşeşti într-un final să îei chitanţa prin care dovedeşti că ai plătit taxa de înscriere, zici un “săru’mâna” de şcoală generală doamnei de la ghişeu şi îţi completezi dosarul. GATA! Totul e pregătit pentru marea ta primă realizare: “admiterea”. Te-ai înmatriculat la o facultate bună, pui mâna pe telefon şi suni ca nebunul în stânga şi în dreapta: “Bă/Fată, ghici? Mi-am depus dosarul la facultă!”
Te simţi împlinit. După câteva zile îţi extragi morcovul din adâncuri şi priveşti pe net lista: eşti admis. Norocoşii sunt chiar la buget. Alţii fac dansul ploii, fericiţi că au intrat şi la taxă.
Urmează o vacanţă de “neuitat”, cu bocete, isterii, legături strânse că deh, pleci în “marea junglă”.

Asta ca intro… simţeam nevoia să-ţi spun pe scurt cum s-a schimbat viaţa ta în ultimele 3 luni.
Vine septembrie. Isterii, iarăşi, agonii şi extazuri, că doar trebuie să prinzi cămin. Aici începe adevărata viaţă de student.
Unii vor încerca să prindă cel mai bun cămin cu putinţă, alţii îşi vor închiria apartamente. Alţii vor risca, lăsându-se pe mâna sorţilor: ” prind sau nu prind cămin?”
Mergi cu doamne-ajută şi în ultimele zile de stat acasă devii dependent de PC/laptop. Dormi cu el în braţe, dormi lângă el, poate-poate se vor afişa naibii odată listele cu repartizările la cămine.
Şi vine: THE BIG DAY! Se afişează listele. Cuprins de febra click-urilor, vei lua calea fibrei optice cu 10 000 de click-uri pe secundă. Deschizi browser-ul web. Scrii: http://www. ….. .uaic.ro/ . Press ENTER!
Gata, ai intrat pe prima pagină. Cauţi la ramura Studenţi-Cazare-Liste.
Inima îţi bate din ce în ce mai tare. Ochii ar fi în stare să-ţi iasă din orbite, doar să ajungă mai repede la listă. Ai intrat! S-a încărcat. Îţi apare documentul .pdf, dai click, scroll, scroll, scroll… Ai ajuns. Eşti al *-lea pe listă, deci ai prins.
“Yes!Yes!”
In cap îţi sună “We are the champions!”, soarele răsare doar pentru tine, miresme de flori se plimbă pe stradă şi răspândesc gloria.
Bun… ajungi după câteva zile la cazări. Surpriză! Locurile bune s-au dat la anii mai mari. Nu cunoşti pe nimeni, te pui într-un rând şi aştepţi cu trei exemplare ale contractului completate să fii strigat. Lângă tine un boboc la fel de emoţionat, însă nestăpânit începe să-ţi îndruge drama vieţii lui: bacul. În timp ce tu, cu disperare şi o ultimă speranţă aştepţi chemarea care nu mai vine, bobocul (feminin sau masculin, după caz) de lângă tine reuşeşte să-şi facă propria etichetă: “keep away from me”.
Te strigă, într-un final. Ajungi, îţi alegi, impropriu spus, o cameră, una din cele câteva rămase libere, te duci la doamna administrator, îţi predai acolo cartea de identitate (ai putea să-ţi iei rămas-bun, nu se ştie dacă domnii de la poliţie nu-ţi pierd buletinul în încercarea de a pune o viză de flotant), îţi iei cheia, intri în cameră.
Primul impact: “Wow, pare mare. Şi ce goală e!” . Nu-i nimic, va fi mult prea plină peste câteva zile.
Mulţumit, bobocul din tine pleacă acasă. Se întoarce în Iaşi după câteva zile cu bagajele pregătite, pregătit fiind şi tu pentru noua casă. Îţi cunoşti colegii/colegele de cameră, colegii de palier, complexul studenţesc, micile cărări pe care le apuci pentru a scurta din drumul tău spre facultate ori spre un magazin alimentar.
Prima noapte e cea mai amuzantă. Linişte totală în cameră, fiecare vrea să pară ceea ce nu este. Nici urmă de bâzâit, de foială. Sound asleep, ai zice.
A doua zi, toată lumea îşi spune părerea în legătură cu acomodarea.
Te duci, faci un duş, îţi pregăteşti un mic dejun şi porneşti spre facultate, doar e deschiderea.
Iar în momentul în care pătrunzi în Aula Magna îţi dai seama că toamna se numără studenţii: mii la număr.

* * *
(va urma…)

Aberaţiile mele şi ego arta

Pauză de la Dana şi problemele ei, pauză pentru aberaţii
* * *

Arta nu se vede, arta se admiră.
Azi am chef să debitez “prostioare”, probabil m-au marcat Gombrich, Irimescu, Alpatov, Călinescu.
Habar nu am, dar hai să ne prefacem că astăzi avem voie să ne adâncim în abisul creaţiei.
De ce ego artă?
Pentru că suntem mereu subiectivi, oricât am încerca să nu părem. Pentru că ceea ce numim critică izvorăşte din subiectivitatea viziunii noastre. Pentru că ego înseamnă atât “eu”, în limbaj comun, cât şi “individualitate”, în limbaj ştiiţific.

Îmi vin în minte citate filosofice fără logică, spuse doar de dragul oratoriei. N-am să mai umplu pagina asta cu aberaţiile altora, ajung ale mele.
Mă gândeam că filosofii au fost mereu constanţi în arta conversaţiei. Mi-au părut mereu oameni inventivi, cu talent, oameni care ştiau să mânuiască greutatea cuvântului. Altfel de ce chiar şi azi ne prind în vrajă? Şi totuşi cum reuşeau să atragă doritori de free speech? Cred că desi oratoria e o artă, e şi un dar pe care trebuie să-l cultivi (n-am să-i spun har, altfel risc să găsească vreun popă articolul şi să-mi înşire teoria pocăinţei). Ar trebui să ai vreo facultate ori studii superioare, numite de ei, pe vremea aia, Lyceum şi Academia, câteva hobby-uri care implică săpături în cunoaştere şi cultură. Poate că ar trebui să ai şi puţin cap, astfel încât să prinzi pe oricine în jocul tău.
Cam asta ar fi arta de a vorbi frumos. Toate se rezumă la un ego din spatele imaginii de ansamblu, care manevrează, moderează, coordonează orice discuţie, în aşa fel încât rezultatul să fie artistic.
Am avut momente când mi-am dorit să fiu ca ei, să pot capta atenţia într-o încăpere, să mă fac auzită. Deocamdată am reuşit cu un număr infim de oameni.

Apoi mi-am orientat atenţia spre scriitori.
Arta scrisului. Ego arta scrisului.
Puţini ai reuşit să fie obiectivi în scrierile lor, majoritatea a ajuns să se identifice cu personajul creat.
În scriere, ego arta are altă conotaţie. Ne gândim că noi suntem creatorii lumii despre care scriem. Ori o manipulăm, împrumutând din citadin şi real.

Putem vorbi despre ego artă ca: ego muzică, ego literatură, ego pictură. Poate exagerez, însă am dreptate într-o oarecare proporţie. Creaţia umană are în spatele ei ca sprijin minţile unor persoane. Aş îndrăzni să le numesc “minţile noastre”, deşi nu ar fi prea recomandat să ne asumăm darul altora. Însă în mod abstract, hai să vorbim despre “minţile noastre” ca sprijin, debut al ego artei.
Am scris atâtea şi până la urmă nimic concret…

Ego muzica – sunete în spatele cărora se ascunde un muzician.
Ego literatură – rânduri în care se ascund nebuni, genii şi oameni, sub masca unui scriitor.
Ego pictură – pânze şi peisaje de talent, care ascund în spate traumele pictorului.
Ego artă – suma tuturor creaţiilor; suma tuturor traumelor.

Probabil am să revin la subiectul ăsta cândva…

* * *
It’s all about the art of self…

Mesaj.Bilet.

(continuarea la Poveste)
Am ajuns în faţa blocului destul de repede. Maşina asta, deşi are vreo zece ani la activ, goneşte destul de rapid. Salut portarul cu privire tâmpă, el mă priveşte suspicios. Nu mă mai leg azi de viaţa lui. Urc scările, ajung în faţa uşii, o deschid şi intru în casă râzând singură. Sunt fericită azi, parcă partea din mine responsabilă cu înseninarea propriei mele fiinţe a prins din nou viaţă. Trântesc hainele pe un fotoliu, geanta pe măsuţa de cafea şi îmi trag pe mine pantalonii sport, negri şi un tricou. Aş avea chef şi totuşi nu prea de câteva ture în parc. Mă liniştesc imediat când îmi amintesc că la ora unu mă întâlnesc cu Maia. Merg la bucătărie, bag cafetiera în priză, pun un alt săculeţ de carton în filtru şi câteva linguri mari de cafea. Adaug o cană de apă în recipient şi aştept să se producă “minunea”. După 3 minute, cana mi se umple cu un lichid negru, cu gust amar, dar miros plăcut. Pun două cuburi de zahăr şi un lapte. E gata!
Îmi apuc ceşcuţa caldă cu palmele ambelor mâini şi păşesc legănat către fotoliul din cameră. N-aş vrea să o vărs, aşa că fac paşi mici, aruncându-mi ochii când la cafea, când la covor, să nu carecumva calc greşit şi să mă împiedic.
După aproape un minut ajung în cameră, aşez cafeaua pe măsuţa destinată unor astfel de momente şi fac doi paşi înapoi. Am uitat să verific mesajele de pe telefonul fix. Apăs butonul “messages”. O luminiţă îmi pâlpâie în continuu, semn că s-or fi adunat vreo trei cuvinte de la oameni diferiţi. Fac doi paşi înainte, mă trântesc în fotoliu ca un motan sătul, dar fericit. Dau drumul la dvd player şi butonez din telecomandă. Las pe Sarah Brightman – Deliver me. Mă simt excelent, prea calmă, dar nu-mi mai fac griji. Adulmec mirosul de cafea, în timp ce o legăn în palme. Iau înghiţituri mici. Frige!
Dau muzica mai încet, aştept mesajele:
You have 3 unheard messages. Beeeep.
Râd. Cui dracu’ i s-a făcut dor de mine? Trei mesaje? Maia e disperată.
Dana, nu uita, azi la unu vii la Fatih. Dacă întârzii, nu mai ai ce vorbi cu mine! Clar? Te puuup.
Eram sigură că e ea. Sunt curioasă ce mi-a mai zis în celelalte două. Zâmbesc.
Dana, să dormi măcar două ore. Sper că articolele au ieşit bine şi şefa te-a lăsat în pace. Puuup. Maia.
Hah, ce atentă e! Dar nu trebuia să-mi mai pomenească de şefă. Dă-o naibii de proastă! Ia să văd ce-mi mai spune în al treilea mesaj. M-a făcut curioasă. Mai beau o gură de cafea şi-mi las capul rezemat de spătarul fotoliului. E relaxant…
Cu ce să încep: au trecut aproape zece ani. Te gândeşti la mine?
Sar ca trăznită din fotoliu, scuip cafeaua pe jos şi vărs jumătate de cană pe mine. Futu-i, m-am fript!
Uită-te în cutia poştală în zilele următoare. Îţi trimit ceva. Cititorul din bibliotecă încă te iubeşte!
Nu se poate! El e? Mă reped ca turbată către telefon. Dau pe replay. Acelaşi mesaj. Îl mai ascult de vreo trei ori. Încep să plâng. Nu se poate, el e! Dar cum de a aflat unde stau, ce număr am?
Nu mai contează, Dana, important e că a luat legătura cu tine!
Mă încurajez şi zâmbesc. Azi trebuie să fie ziua mea norocoasă, toate mi-au ieşit bine. Şi abia e unşpe dimineaţă.
Dau fuga în baie să-mi schimb tricoul şi revin apoi în cameră. Simt nevoia să-i scriu iarăşi un bilet. Am să i le dau pe toate atunci când va fi să ne întâlnim:
Nu ţi-am mai scris demult un bilet. N-am fost în stare să-ţi scriu. De fapt, am fost, dar nu exclusiv ţie. Ce faci? Eşti bine? Nu-mi zi, ştiu că eşti dependent de cărţi. Probabil ai citit mult, ca de fiecare dată. Aş citi şi eu mai mult, dar nu-mi permite timpul.
Voiam să ştii că încă te aştept, deşi a trecut atâta timp. Am avut mici aventuri, insă nimic serios. Nu-ţi imagina acum că nu am mai avut bărbaţi. Au fost destui, dar tu eşti diferit. Nu te pot înlocui. De asta te aştept, de asta îmi ţin promisiunea. Ziceai că-ţi plac oamenii care se ţin de cuvânt. Sper să fii şi tu ca acei oameni. Mi-e dor, dragul meu… Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi. Aseară te-am visat. Am întârziat şi la muncă, şefa mi-a făcut capul calendar, dar nu-mi pasă. Pentru tine o să-mi fac mereu timp.
Azi mă văd cu Maia, mergem la Fatih. Ţi-am povestit în dăţile trecute cine e Maia. Ţi-ar face plăcere să o cunoşti, e chiar deosebită. Ca tine.
Ştiu că nu-mi poţi răspunde acum. Nu-i nimic. Nici eu nu-ţi pot răspunde, dar îţi pot scrie. Asta e tot ce contează.
Te iubesc, dragul meu, dar ştii deja din biletele anterioare…
Mă ridic de la masă şi împăturesc foaia albă în patru. O pun într-un sertar, într-o cutie de carton. Sunt atâtea bilete scrise în atâţia ani, încât abia mai încap. Bine că a intrat şi ăsta. Cine ştie, poate e ultimul.
Inima începe să-mi bată tare, mai ascult încă o dată mesajul. Nu pare deloc schimbat, parcă nu l-aş fi auzit de ieri…