Şi pentru ce?

Bucăţi de suflet zac aşternute

Pe chipu-ţi rece şi îmbătrânit,

Clipele s-au stins– acum ni-s mute –

Amorul s-a sinucis în mod subit.

Am mutilat conceptul de iubire

Şi fără rost ni l-am atribuit,

Am crezut orbeşte în nemurire –

În fapt, nici măcar n-am iubit.

Am privit secole de sentimentalism

Cum vor dispărea cât de curând,

Căci ce simţeam nu era romantism –

N-a fost şi nu va fi nicicând.

Am căutat vise, dar n-am găsit

Şi le-am furat de prin vecini,

Şi pentru ce? – căci ne-am iubit

Doar într-un aşternut de spini.

Am mutilat prea multe speranţe

Şi-atâtea clipe am zdrobit.

Aveam cândva atâtea expectanţe –

Şi pentru ce? – „Noi” a murit.

***

(sfârşit de vis.)

Ţi-am lăsat un bilet

(Pe noptieră.)

” Nu plânge, plec pentru o vreme.

Mă vei găsi în fotografia înrămată.

Dacă ţi se face dor de mine, caută-mă în amintiri sau printre versurile poeziilor pe care ţi le-am dedicat exclusiv ţie.

Am nevoie de o pauză, prea multe mă ucid zilnic.

Am nevoie de un alt zâmbet.

Am nevoie de un alt chip.

Am nevoie de mai mult timp pe care să-l ocup constructiv.

Am nevoie de  artă şi de frumos.

Am nevoie să privesc în alţi ochi.

Am nevoie să ascult muzica altui suflet.

Am nevoie să fie nevoie de mine.

M-am rătăcit şi trebuie să găsesc drumul înapoi la realitate.

M-am dispersat în mii de raze, în apusuri de soare.

Am nevoie să răsar din nou.

Am nevoie de alte iubiri.

Şi am nevoie ca tu să înţelegi că am nevoie şi de mine… “

***

(Nu mă sfărâma în mii de bucăţi şi nu le arunca în adierea vântului înainte să citeşti biletul. Cine ştie, poate n-ai să mai ucizi încă un suflet nevinovat. )

Încă o noapte

Zac întinsă pe patul meu
cu aşternut proaspăt
- de păcate -

îmi fac o nouă analiză
a viselor de astă-noapte
şi realizez că mi-am uitat
- la tine -

Pachetul cu sentimente prăfuite,
primit prin poştă azi-dimineaţă
- şi mă agit – .

Te ştiu curios
- din fire -
şi nu aş vrea să îl deschizi

Şi-apoi să vezi cam ce conţine:
vreo două inimi
- sfărâmate -

Mândrii călcate în picioare,
bucăţi mari de iluzii
Şi multe planuri
- puerile – .

Speranţe aruncate
- şi regăsite -
de cerşetorii de iubire.
- da! -

Le-am aruncat la buncăr.
Marea n-a vrut să mi le ia
şi le-a trimis cu prima lună plină
- la mal – .

Aşa că nu deschide pachetul
până nu ajung la tine
- mâine – .

Acum sunt obosită,
- lasă-mă -
vreau să mă pierd în lumea ta
- încă o noapte – .

***

(ai să-ţi faci curaj să mă înţelegi?)

Universul nostru

E linişte afară, e pace-n mine şi,
privind spre tine, mă regăsesc
în clipe de tăcere,
în adieri pierdute,
în stânci sculptate de valuri.
E întuneric si mă pierd în noapte,
căci cerul tău e prea senin
şi pare mai întunecat.
E cald afară şi soarele răzbate
prin sticla fumurie a ferestrei
ce mă poartă spre camera obscură
în care fotografiam sentimente.
E rece podeaua pe care păşesc acum
şi reci îmi sunt şi mainile
care te-au strâns la piept,
e rece tot în jurul meu – şi tu.
E tristă imaginea ce mi se pictează
de una singură pe pânzele ingălbenite.

N-ai vrea să ne pierdem în visare,
să-ţi desenez, chiar digital, privirea,
să-ţi modific sufletul, sentimentele, iubirea?
N-ai vrea să te fotografiez în alb-negru
sau plin de culoare, să-ţi surprind fineţea?
Ai vrea să te înşir cu negru pe file albe,
să te scriu aşa cum doar eu te pot scrie,
să-mi revărs stările emoţionale pe hârtie?

E linişte afară, e pace-n mine şi,
privind spre tine, mă regăsesc
în zâmbetul tău cald,
în amintirea noastră,
în rame de fotografii.
Universul nostru – o artă deviantă,
aşa cum ţi-ar părea -
e pentru mine acasă.

***

( şi toate pentru tine… )

Cine sunt eu…

Te-am întâlnit adesea
în priviri
- strivite -
în chipuri
- sfâşiate -
de amintiri.
Azi am decis
să fug departe.

Raţiunea
mi s-a ascuns
în clipe tandre
- peste care -
s-a aşternut uitarea.
- de mâine -
voi spulbera
orice regret,
- de mâine -
se naşte nepăsarea.

Ochii mei mari
nu te vor căuta,
căci şi-au găsit
- astăzi -
alinarea,
zidiţi,
-de dragul tău-
în stânci.
Pe veci
ei vor privi
doar marea.

Ţi-aş frânge acum
- în palmă -
zâmbetul pătat
- de falsuri -
ţi-aş smulge
aripile
- fără culoare -
te-aş ucide
cu raze reci
- de suferinţă -,
dar astăzi
mi-e scârbă
- de răzbunare -
Căci totuşi eşti
şi tu fiinţă.

Dar mă întreb
- în fiecare noapte -
oare cine
sau ce sunt eu
fiindc-am ucis
- atâtea sentimente -
şi-am condamnat
- vise -
la moarte …

***

( Dacă afli, anunţă-mă şi pe mine. Şi nu uita de frezie. )

Visuri mutilate

Banale sentimente cotidiene schiţate
Pe chipuri şterse, umbrite de dorinţă,
Fiinţe ce-şi scaldă vieţile-n păcate -
Adio! De astăzi mă ascund în nefiinţă!

Pictori amatori transpun viziuni simpliste
Nepăsători de chintesenţa inocenţei,
Ura lor ucide astăzi visele-altruiste -
Dispare mărturia mea asupra existenţei.

Zâmbete false, încătuşate în latent,
Se oglindesc acum în neguri abisale,
Pierdute în jurul unui univers absent -
De mâine se vor naşte alte minţi letale.

Ţi-ai pus speranţe în tot şi-n toate,
Ţi-ai scris pe ziduri drama anilor trecuţi,
Dar tot ce ai acum sunt visuri mutilate -
Astăzi vom fi cu toţii în ireal pierduţi.

Şi finitul e infinit

Ochii mei gonesc spre nicăieri,

În doliul ce-mi presară calea.

Am mai stins o lumină pe cer,

Infinitul şi-a mai dezvăluit un mister  -

Nu ştiai că infinitul e finit?

O linişte asurzitoare s-a aşezat

Lângă speranţele-mi risipite

Printre lacrimi şi suferinţă.

Mi-au mai rămas regretele

Celor ca tine, trecuţi în nefiinţă.

Ochii ţi-ai închis pe veşnicie

În aşternutul proaspăt de moarte.

Ţi-era prea cald, ai deschis fereastra

Şi sufletul ţi l-ai lăsat să plece.

Te strâng în braţe, dar eşti rece.

Şi mă întreb de ce ţi-ai spulberat

Visul copilăriei de-a fi nemuritor.

De ce te-ai stins, de ce-ai murit?

Şi mi-ai şoptit pentru ultima oară:

Nu ştiai că şi finitul e infinit?

(Nu plânge,

Am să te aştept la ieşire…)

***

**  Şi de atunci aştept să mă aştepţi… **